In van….

Într-o furtună de gânduri şi într-o clipă de claritate, întrebările nu mai contenesc să lovească sufletul măcinat de nelinişti inexplicabile: Ce e dincolo de linia vieţii? Dacă am şti, altfel ar fi traiul nostru? Care ar fi preceptele după care ne-am conduce?

Dar viaţa n-ar mai avea farmec dacă ne-ar fi revelate toate răspunsurile. Misterul zace nedezgropat până la moarte. Astfel, ne minţim că există fericire, împlinire şi alte valori şi sentimente, de care ne agăţăm în momentele când simţim că totul s-a sfârşit. E mai palpitant să nu cunoaştem momentul despărţirii de trup şi să trăim cum vrem, neîngrădiţi de nimic. O viaţă nebună, haotică şi vulnerabilă. Pe de altă parte, mă gândesc că dincolo de planul fizic mai este ceva: o stare de spirit, o răsplată a existenţei.

Omul are nevoie de un suport moral, de o credinţă, de o confirmare că binele e suprem, iar sufletul, veşnic. Şi cu toate acestea, sărmanul, se îmbată cu aşa-zisa fericire şi strigă în gura mare că nimeni nu mai e ca el. Ba mai mult, într-un acces de solidaritate oarbă şi de generozitate fără limite, urează tuturor Să fiţi fericiţi! Dar atunci nu realizează că fiecare om percepe fericirea în felul său. Pentru unii, ea nu există decât într-un loc necunoscut. Li se pare stupidă urarea de mai sus, ştiind că dacă nu cunoşti, este imposibilă fericirea. Şi-atunci, cum să numim viaţa?

Trăim pentru a muri, târâţi printre amăgiri şi rânjete false. Nimic nu pare feeric şi special. Toţi termenii legaţi de fericire sunt născociri stângace, care să reprime luciditatea şi să-i dăruiască promisiuni ireale. Fiecare clipă de respiraţie trece printr-un filtru atent al gândirii tăioase şi repudiază tot ceea ce pare distrugător pentru conştiinţă. Aşa gândeşte un călugăr, al cărui destin este suferinţa în schimbul vieţii veşnice. El îşi reprimă sentimentele inutile şi ucigătoare, supunându-şi trupul unei penitenţe zilnice, iar mintea, rugăciunii neîncetate, spre a fi continuu purificată de puterea ei.

Oare ar fi necesar ca omul să experimenteze diferite ipostaze şi să aleagă apoi una, ca fiind calea către un spirit liber? Poate că da. Numai că ar putea fi ultima, prea timpuriu. Şi atunci, nu ar afla drumul către visul ideatic. Totul se opreşte cândva, lăsând în urmă întrebări fără un răspuns. Timpul sau cineva anume, nu ne permite să rătăcim fără sens printre îndoieli şi regrete, căci avem o anume cale de parcurs, la capătul căreia ne vom regăsi, ori ne vom pierde pentru totdeauna. Ne consumăm ca o lumânare, fiecare cu flacăra lui, slabă sau puternică, lăsând în trecut ceva sau mai nimic.

Vrem ca oamenii să-şi amintească de noi, dar oare ne foloseşte asta la ceva? Ne ajută cumva? Nu cred. Memoria dispare şi ea odată cu fiinţa, coborând miile de trepte spre templul uitării, peste care se va aşterne un hău necuprins. Suntem singuri şi aşa vom rămâne. Ne prefacem că nu putem trăi unii fără alţii. Conştiinţa ne va însoţi oriunde, chiar şi dincolo de pragul vieţii, căci existenţa e asemenea sferei, venim pe lume ca unică fiinţă şi plecăm la fel, luând cu noi speranţe şi dorinţe, călătorind către un vis imaginat demult, când nu eram decât un fir neînsemnat de nisip. Doar liniştea adâncă, strecurată delicat printre gânduri, mai are forţa de a consola vieţi răpuse de chinuri cumplite. Şi totul se duce în pământ, care înghite şi fărâma de cer curat care a mai rămas, pentru a privi cu multă compasiune cum se stinge soarele vieţii, lăsând loc întunericului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *