Anotimpul visarii..

Dumitru Barău e ataşat de frumuseţea poetică a literaturii, poate pentru că doar în acest fel îşi exprimă cât mai profund emoţiile variate, frânturi ale vieţii de până acum, libertatea de gândire, ca om de litere care şi-a îndreptat destinul către meleagul fanteziei.

Volumul este intitulat Anotimpul visării, deşi poetul îşi împarte creaţia între mai multe domenii ale sufletului, cum ar fi: iubirea, natura, credinţa, meditaţia, încercând să aducă în lumină întrebări, frământări şi, de ce nu, răspunsuri, mai ales că această carte este una de început, la vârsta la care omul devine înţelept, cugetând cu atenţie la toate minunile interioare ale fiinţei umane. Cartea este prefaţată de publicistul Dumitru Anghel, remarcând puterea de introspecţie a poetului, precum şi dorinţa de a reda splendoarea unui suflet sensibil la orice atingere a lumii.

Este evidentă atracţia magică faţă de pământurile dăruite cu farmec şi stropite cu mireasma sfântă a cerului azuriu, chiar şi atunci când soarele roşeşte sub incandescenţă, purificându-şi chipul la răcoarea norilor divini în miez de vară. Un asemenea loc de poveste este Lepşa, pământ drag autorului, care-i simte pulsul în clipele de acalmie şi repaus, când mintea vibrează la unison cu inima, scăldându-se în albia răcoritoare a pâraielor vechi de când lumea. Dar glasul mieros al Dunării îl ademeneşte irevocabil, transformându-l într-un mare admirator al său şi într-un cântăreţ al undelor năvalnice şi repezi, ce ascund sub coama lor lacrimi şi zâmbete, ca pe o comoară de neatins: Curge Dunărea bătrână / Cu privirile spre mal. Nu se ştie ce o mână / Alergând din val în val. (Dunărea la Brăila) Şi pentru că am pomenit de temele agreate de scriitor în rândurile sale, iată că natura este una dintre ele. Un veritabil regal al toamnei ne este înfăţişat generos în paginile cărţii, dovadă că aceasta se identifică perfect cu poetul, ca suflet-pereche, mereu gândind şi simţind la fel, iubind cu sinceritate fiecare fărâmă a sufletului: Mi-s palmele frunze care sărută oalele / de lut ale toamnei;… Copacii smulg din timpul tău / îmbrăţişarea noastră cu cerul… La umbra copacului nostru plâng / frunzele toamnei ca nişte copii. (De toamnă)

Dar omul nu poate să-şi imagineze viaţa în solitudine, de aceea Dumnezeu a decis să-i creeze pereche, pe măsura dorinţelor sale: femeia, veşnic atractivă şi misterioasă, a cărei menire este aceea de a-şi completa partenerul, de a-l împlini, de a-l iubi, ca pe sine: Ca să ajung până la tine te-am adunat / într-un poem / Întoarce-te să-ţi dăruiesc / floarea aşteptării / în care te-am cules. (Restituire) Îmi ard mâinile de atingerea ta / Şi mă doare sărutul cuvintelor tale, / Te îmbrăţişez ca lumina-nflorită pe floare, / Ca ziua topită în noapte când moare. (Mi-e dor de tine…) Şi versurile continuă, înclinându-se înaintea femeii iubite, dăruindu-i sunetul inimii şi focul din priviri. Probabil că poetul recunoaşte forţa din sufletul acesteia, fără de care el n-ar fi reuşit să scrie cu pasiune ceea ce a simţit alături de ea, cea pe care o respectă şi o consideră eternul său vis neprihănit, idealul spre care întinde cu speranţă mâna: Timpul se opreşte pentru a se umple de noi, / Iar clipa devine eternă / Legaţi printr-o unică trăire / Dăm sensului de a fi veşnicie. (De dragoste)

Iubirea părăseşte planul real, sau poate rămâne în umbră, spre a face loc unui nivel mai înalt: meditaţia. Aici ajunge acela care ştie să iubească şi să creadă în el. Înţeleptul îşi înmoaie pana în cerneala vremii spre a călători mai departe, spre tărâmul tainic al timpului fără secundă, al petalelor prăbuşite sub povara parfumului, al cerului colorat de curcubeul viselor, al aştrilor, ce binecuvântează pământul însetat de frumos. Astăzi mi-am scăldat sufletul şi amintirile / În lacrimile poeţilor. / Peste câmpiile solare înnebunite de metafore, / Chipul tău era singura dovadă că exist. (Partea mea de suflet)

De fapt, filele acestui volum cuprind gânduri atent structurate, asemenea unei scări pe care urci treaptă cu treaptă, pentru ca, la final, să atingi perfecţiunea. Drumul în viaţă începe cu lucrurile simple, spre a înţelege mai bine care ne este sensul, apoi se complică totul şi încercăm să descifrăm firul destinului, să cernem fiecare particulă din nisipul vremii şi să adunăm în suflet comori pe care să nu le poată atinge nimic. Astfel, Dumitru Barău a ajuns la nivelul superior al existenţei, când valorile morale primează, fiind conştient de imensitatea experienţei de-o viaţă, alegând cu precizie aurul dintre miile de reziduuri şi amăgiri care i s-au aşternut în cale de-a lungul anilor. Poetul se analizează bănuitor, vrând parcă să recunoască aluatul din care a fost creat şi să dobândească înţelepciunea la care a aspirat mereu: Apele mele curg / în eterna îmbrăţişare a malurilor / Iar eu mă bucur în tăcere / de cântecul ascuns al valurilor. / Din adâncurile mele / izvorăsc incert întrebările. (Râul)

Conştient de grandoarea tainelor existenţei, poetul îşi înalţă palmele spiritului către cer, de unde e convins că vin alinarea şi scânteia de speranţă, invocând elemente ale naturii spre a fi martore la desăvârşirea pământească a viselor: O parte din mine se-nalţă spre cer, / Adâncul de sus mă poartă pe vânt / şi Domnului Sfânt iertare îi cer / Şi-aş vrea să ajung din nou pe pământ. (Fântâna) Simte nevoia unei confesiuni, de care nu are de ce să se ruşineze, fiind capabil să-şi recunoască neputinţa ca om, însă cuvintele sale sincere ard ca o torţă vie în bezna vremurilor: Prin mine colţii trecutului / muşcă din obrazul prezentului. / În zadar alerg, / fugind nu mă îndepărtez, / mă apropii tot mai mult de mine / şi de adevăr. (Mărturisiri)

Versurile au în esenţa lor sufletul poetului, toamna veşnică a inimii, albastrul de netăgăduit al minţii iscoditoare şi umile în faţa Creatorului suprem. Către acesta îşi întoarce smerit privirea, adorând măreţia făurită cu delicateţe demult: Te simt în rătăcirea dorinţelor deşarte, / În viaţa după viaţă şi-n moartea după moarte. / Te văd în frunza verde ce tremură în vânt / Şi-n rătăcirea-i dură înfiptă în pământ. (Mi-e tot mai dor de Tine, Doamne)

Volumul se încheie cu o dorinţă firească a omului care crede şi simte profund într-o divinitate aproape de sufletul său: confesiunea. E tot mai convins de forţa pe care o emană propria mărturisire şi îşi opreşte cuvintele în cerul care l-a înţeles şi l-a ascultat fără ezitare, dezinteresat: Pe alei paşii mei plâng, / ca nişte pietre căzute / din copacii fără frunze. / Ochii mei s-au topit / în palmele tale, / pentru ca tu să mă poţi vedea. (Metamorfoză) Ca raza de lumină plutind pe-un cer senin, / Ca pulberea de aur născută din prea plin, / Erai lumina caldă, cu chipul potolit / Pe care n-am să-l uit! (Uitare)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *