Intre misticism si paranormal

Mulţi dintre noi am pierdut coordonatele unei vieţi autentice, condusă discret de o forţă divină către un ideal de frumuseţe şi strălucire interioară. Rătăcim dezorientaţi prin sălbăticia unei societăţi fără scrupule, uitând de necesităţile sufletului şi de calea pe care acesta o va străbate printre stele pentru a-şi primi răsplata, la finalul unei existenţe mulţumitoare, sau, dimpotrivă, dezastruoasă. Nu ştim cum şi când ne vom despărţi de trupul pe care l-am venerat mai mult sau mai puţin, dar o tristeţe enigmatică ne învăluie atunci când ne amintim de imensa generozitate a unor oameni care şi-au sacrificat viaţa pentru suflet şi pentru semenii lor. Lacrimile răspund rugilor fierbinţi şi-o greutate inexplicabilă cade nemiloasă peste mintea înceţoşată de griji şi frământări. Oare, ce sens dăm vieţii? Să mergem înainte, exilându-ne credinţa şi sentimentele la nevoie, sau să ne ascundem de răutatea personală şi a unora în locuri virgine? Dar ce facem cu grija zilei de mâine? Cum ne vom hrăni? Cu ce ne vom educa proprii copii? Gândurile nu ne dau deloc pace şi astfel mai amânăm penitenţa pentru încă o zi. Dar mâine poate nu vom mai face pământului umbră, ci altor constelaţii, meleaguri neştiute…

Credinţa unui suflet pur, de copil, încă naiv şi sincer, coboară din ceruri pe pământ nenumărate daruri. Vă voi spune o poveste, pe care vă las s-o interpretaţi cum credeţi de cuviinţă.

Cândva (căci timpul trecut se pare că răscoleşte amintiri profunde), mai mulţi copii se jucau pe o stradă a unui oraş oarecare. Atât de mult i-au absorbit jocurile, încât n-au băgat de seamă că se lăsase întunericul. Era o zi de 21 mai, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Unul dintre copii îşi aruncă privirea mai departe, căutând parcă ceva în bezna greu de pătruns. Aşteptarea i-a fost răsplătită într-un chip minunat: pe latura dreaptă a străzii, paralel cu gardurile care delimitau casele de locul public, se zări o cruce înaltă cât un stat de om, albă, având consistenţa unui nor, care se deplasa încet către ei, ca în reluarea unei secvenţe de film. Copila a strigat la ceilalţi de spaimă, arătând către misteriosul semn, dar aceştia nu vedeau nimic. Atunci, toţi s-au hotărât să intre într-una din curţile apropiate, unde au aşteptat ceva timp. Ce-i drept, înainte de acest eveniment captivant, copiii discutaseră despre extratereştri şi alte fiinţe supranaturale, pe care le adorau. Când au ieşit din ascunzătoare, crucea nu mai era, dar în mintea copilului a continuat să existe până astăzi, când îşi aminteşte cu emoţie acele clipe de vis, retrăindu-le la intensitate maximă.

De multe ori, astfel de experienţe ne marchează pentru totdeauna şi chiar dacă nu le găsim un răspuns, ele vor face parte din fiinţa noastră şi ne vor însoţi pretutindeni. Poate aşa e mai uşor să ne imaginăm tărâmul unde am vrea să existăm, cel plin de feerie şi linişte. Trăim cu gândul că la sfârşitul vieţii ne rămân speranţa şi bunăvoinţa în care am crezut mereu, leac pentru sufletul de multe ori pierdut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *