Popas prin Romania

Ajunsă printr-o minune la Secuieni – judeţul Bacău, am respirat cu nesaţ aerul curat al plaiului moldav şi mi-am repetat pentru a nu ştiu câta oară că pământul românesc e dar dumnezeiesc şi nu are nimeni dreptul să ni-l fure.

Am cutreierat împrejurimile pline de farmec, încercând să ţin pasul voiniceşte alături de tovarăşii mei de călătorie – Ion Batin şi Victor Obreja. Născuţi în anul 1932 în Secuieni, cei doi veri s-au şcolit pentru început la Liceul Ferdinand din Bacău pe vremea când puţini se încumetau să răzbată la şcolile cele înalte, apoi şi-au continuat studiile, absolvind facultăţi de prestigiu ale timpului trecut.

Absolvent al Academiei Tehnice Militare – Bucureşti, Facultatea de Tancuri şi Automobile, dnul Batin a lucrat mulţi ani în cadrul Comerţului Exterior, Industrial Import-Export, având prilejul să colinde lumea în lung şi-n lat. China, Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Marea Britanie, Irlanda, Canada sunt doar câteva din ţările unde dumnealui a reprezentat România în perioada anilor `60 – `80, când ţara noastră era încă prosperă. Deşi a avut zeci de posibilităţi de-a rămâne în străinătate, inginerul militar Ion Batin s-a întors de fiecare dată în mijlocul familiei, iar dorul de locurile natale nu l-a părăsit niciodată. Ţinutul copilăriei şi-al primelor iubiri a rămas săpat în mintea dumnealui, determinându-l ca după pensionare să se rupă definitiv de vacarmul Bucureştilor şi să se stabilească pentru totdeauna în Secuieni. Susţinut şi încurajat de soţia sa, Cornelia, au construit o casă minunată în locul casei părinteşti, după un model canadian, dând o coloratură frumoasă unei alte etape din existenţa dumnealor. Intrarea în perioada pensionării nu le-a creat probleme de acomodare cu noul statut. Imensa grădină care se întinde maiestuos în spatele casei cuprinde viţă-de-vie, pomi fructiferi şi toate felurile de legume şi zarzavaturi, iar lucrările de întreţinere le ocupă o mare parte din timp, deconectându-i. Cu dăruirea specifică ţăranului harnic şi muncitor, familia Batin nu duce dorul produselor aflate pe tarabele pieţelor orăşeneşti, fiindcă pământul roditor al ţinutului natal le oferă un confort existenţial sporit.

Cine are pământ nu trebuie să se vaite. Pământul trebuie muncit, iar el te răsplăteşte prin roadele lui. Ţăranul s-a lenevit, a uitat să-ntoarcă brazda în favoarea sa, mi-a spus dnul Batin în timp ce băteam cu pasul împrejurimile. Multe loturi sunt lăsate pârloagă, iar stăpânii acestora suduie în stânga şi-n dreapta că traiul e greu. Nimic nu e uşor fără muncă. Pământul e cel care ne hrăneşte, dar înainte de toate trebuie lucrat.

Văr, prieten şi naş de cununie al dnului Batin, prof. Victor Obreja se-ntoarce de câteva ori pe an în Secuieni pentru a-şi încărca bateriile.

În copilărie şi tinereţe eram nedespărţiţi: şi la şcoală şi pe izlaz când mergeam cu vitele la păscut, dar şi atunci când căutam fete de iubit. Acum, la vârsta de 78 de ani tot împreună suntem. Depănăm amintiri, mai punem ţara la cale, ne facem curaj unul altuia atât cât putem şi mergem mai departe, îmi mărturiseşte cu nostalgie dnul Obreja. După terminarea liceului am dat examen la Arhitectură, dar, deşi media a fost foarte mare, nu m-au acceptat fiindcă părinţii mei, ţărani mijlocaşi, fuseseră consideraţi chiaburi, iar noi, copiii, am fost victimele acelui regim comunist. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu finul, care, după absolvirea Academiei Militare, o bucată de timp nu i-au fost recunoscut studiile, fiind nevoit pentru început să accepte postul de măturător la Fabrica Tricotajul Roşu din Bucureşti. Cu aripile frânte, m-am întors la Iaşi şi am hotărât să devin profesor de fizică-matematică. La repartiţie, am ales oraşul Brăila şi acolo am rămas tot restul vieţii, dar de Secuieni nu m-am îndepărtat niciodată prea mult. Aici sunt bucuriile noastre, ale mele şi-ale finului şi vărului meu, Ion Batin.

Mărturisesc că a fost o încântare să petrec câteva zile în compania acestor oameni. Cu o experienţă de viaţă de invidiat, întreprinzători şi plini de vise, cu simţul umorului la purtător şi cu dor de călătorie, mi-au călăuzit paşii prin împrejurimile satului, determinându-mă să merg kilometri întregi fără să simt oboseala.

De pe terasa casei mi-am scăldat privirea în întinderile fără sfârşit ale colinelor dăruite de Dumnezeu, desfătându-mi sufletul în razele blânde ale soarelui sau în lumina caldă a lunii şi-a stelelor. Ca orice fiinţă născută şi trăită în arşiţa Bărăganului m-am lăsat furată de răcoarea plăcută a dealurilor împădurite, încercând să iau cu mine o frântură din pitorescul Secuienilor.

Priveşte! m-a îndemnat ghidul meu, dnul Batin. Toată suprafaţa asta de peste 1000 de ha, cândva, era o mândreţe de livadă: livada de la Godovana. Deţinătoarea acestei bogăţii era I.A.S. Traian. Acum nu mai e nimic. Democraţia prost înţeleasă şi privatizarea prost gestionată au distrus totul. Au tăiat în neştire, iar de plantat au uitat să mai planteze.

În locul culegătorilor de odinioară, un ciobănel tinerel şi cam neştiutor îşi conducea turma de oi şi capre printre resturile de pomi care se încăpăţânaseră, parcă, să reziste tuturor barbariilor la care fuseseră supuşi pe când fructele lor dulci şi zemoase îmbiau trecătorii.

Nu foarte departe de aceste locuri lăsate la voia întâmplării, plângeau în bătaia soarelui de august alte peste 40 de ha de teren din colinele Fătăciune care fuseseră până la mişcarea din ’89 raiul viilor. Cândva, tone de struguri de viţă nobilă luau drumul pieţelor şi-al cramelor, spre deliciul consumatorilor. Acum, nimic! Şi tot aici, 300 de ha de pământ era destinat livezilor bogate în pomi fructiferi de calitate. Acum, nimic! Vegetaţia sălbatică amestecată cu plantele cultivate de cei care au simţit gustul câştigului, au înlocuit bogăţia de altădată. Săraca ţară bogată!!!

Şi cum apa e dătătoare de viaţă, am acceptat cu bucurie invitaţia de a merge la izvor. Situat la aproape doi km de sat, izvorul a fost captat în urmă cu peste 100 de ani de către bunicul prof. Obreja. Transformat într-o fântână împrejmuită la început cu ghizdele de lemn, apoi cu tuburi de beton, izvorul a rămas locul cu apă miraculoasă care potoleşte setea trecătorilor şi nu numai. Considerată apa care tămăduieşte, se are în vedere demararea unui proiect pentru amenajarea fântânii spre bucuria celor care vor poposi preţ de câteva minute la izvor.

Cutreierând ţinuturi pline de istorie şi poveste, cunoscând oameni bogaţi spiritual, am rememorat un verset din cartea sfântă: Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele!

Câţi dintre noi mai luptăm pentru a ne autodepăşi? Şi câţi dintre noi mai privesc cu optimism spre viitor? Mărturisesc că la Secuieni am întâlnit oameni îndrăgostiţi de viaţă, iar suportul principal pentru întreţinerea condiţiei fizice era munca. În ziua plecării m-am trezit de dimineaţă şi am făcut înviorarea ajutându-l pe dnul Batin să ude straturile de varză şi ardeii, apoi am servit micul dejun tot în grădină, culegând zmeură şi căpşuni (ciudat, nu mai adunasem căpşuni niciodată în luna august). M-am înălţat apoi spre crengile pline cu prune coapte şi zemoase, iar spre uimirea mea, acelaşi Ion Batin se afla de ceva vreme urcat în prun pentru a-mi culege cele mai frumoase fructe pe care urma să le iau cu mine acasă. Mare curaj! mi-am zis. Apoi, am înţeles că anii te apasă doar dacă le dai voie să-şi facă de cap; nu trebuie să-i iei în seamă întotdeauna, altfel nu te mai urci în pomi niciodată sau, poate, doar când eşti copil!

Mult mai bogată sufleteşte şi încărcată de aerul respirabil al acelor locuri, am părăsit Secuienii, privind cu pioşenie spre troiţa construită la intrare, spre drumul bisericii, tot din iniţiativa dlui Batin. Cunoscusem prin voia Domnului oameni deosebiţi, oameni pe care îi întâlnim tot mai rar în mersul nostru grăbit… În zilele acelea fără seamăn, mi-am recuperat zâmbetul pierdut şi-am învăţat a râde din nou sub oblăduirea minunatelor mele gazde Cornelia şi Ion Batin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *