Un oras mic cu pretentii mari

Un oraş ca oricare altul, pot să spună mulţi dintre cei ce au trecut pe aici. O veche cetate romană, o urbe de pescari înfocaţi, fără pretenţii comerciale, faţă de care timpul şi spaţiul au dispus o altă cronologie. Cagliari, deşi situat în sudul cardinal al Sardiniei este astăzi o adevărată metropolă, deşi termenul deranjează în mediile administraţiei locale. Un oraş deloc sezonier, pentru care nu numai turiştii estivali dau bugetului local consistenţă, ci şi activitatea economică în sine.

M-au impresionat parcurile eoliene de pe colinele din jur, dar şi cele din zona litorală înaltă. Simetric aranjate, imensele morişti fredonau – în felul lor – aria energiei electrice, la cote de megawaţi oră, cu ajutorul adierii brizei Mediteranei, ce abia se simţea la sfârşit de noiembrie. Temperaturile diurne nu scădeau sub 15 grade, motiv pentru care, în comparaţie cu temperaturile latitudinii de 45 grade, specifice României, aici aveai sentimentul unui sfârşit de septembrie.

Cu ajutorul unui ochi interior am reuşit să creionez – dincolo de ceea ce peisajul îmi putea conferi la nivel panoramic – spectrul unei alte îndeletniciri la nivel macro, şi anume extragerea sării din mare. În lagune artificiale dispuse simetric cu drumurile litorale, se acumulau cu ajutorul curenţilor marini şi al fenomenului de evaporare, în apele foarte scăzute, cantităţi enorme de sare, munţi în toată regula, după ce tonele de sare erau depozitate, sfidând verticala şi contrastând  cu albastrul cerului, un albastru cum rar mi-a fost dat să văd.

În Cagliari, oamenii sunt politicoşi şi-şi cer scuze pentru orice mic incident, inerent într-o astfel de aglomeraţie urbană. Vegetaţia mediteraneană, cu chiparoşi, cactuşi, palmieri şi ficuşi uriaşi îţi dau sentimentul că te plimbi printr-o grădină botanică la un nivel imens. Parcurile, bine împrejmuite, au paznici, iar după ora 21 se închid. Sunt adevărate spaţii de recreere, totul luceşte de curăţenie, iarba, florile, orice este bine implementat în ambient. În micile bazine, lacuri cum le spun localnicii, apa de o limpezime soră cu lacrima, dezvoltă o floră şi o faună specifice, aşa cum unii dintre noi le disting în acvariile biotop din Tulcea şi Constanţa.

Cagliari este o locaţie exotică pentru austrieci, nemţi, norvegieni şi danezi, care vin în număr impresionant în fiecare sezon, locurile de cazare fiind diversificate, de la hotelurile bine implementate în arhitectura locală, până la pensiunile din cartierele din spaţiul litoral. Există în suburbii un agroturism apreciat foarte mult în zona montană, cu precădere în Parcul Natural Is Cannoneris, un loc extraordinar, o oază selectă de sănătate, o rezervaţie de floră şi faună cu adevărat protejată, unde nu ai voie să pătrunzi cu niciun fel de mijloc motorizat de transport, singurele căi permise fiind mersul pe jos, cu bicicleta sau călare, în satele de la poale practicându-se sporturile şi agrementul hipic. O adevărată plăcere să vezi zeci de biciclete, oameni în vestimentaţie sport, luând calea potecilor, deloc crispaţi, ba din contră, relaxaţi până în măduva oaselor. Verdele copacilor venea la aroste cu solul roşcat, specific insulei, un areal carstic, cu un relief specific, predominând peşterile şi dolinele.

M-au surprins oamenii şi când, din pură curiozitate, la o jumătate de oră de la deschidere, una din librăriile centrale adăpostea, pe lângă sutele de titluri frumos rânduite după gen pe rafturile lungi de lemn, şi vreo zece „curioşi”. Am privit cu atenţie chipurile: privirea aceea atentă să găsească titlul pentru care venise. Erau oameni de diverse categorii de vârstă, răsfiraţi pe la toate rafturile, deci nu veniseră pentru acelaşi lucru acolo. În spate, aproape de casa de marcat, locul unde o femeie trecută de 40 de ani, decent îmbrăcată, cu dioptriile evidente, trăda imaginea standard a bibliotecarei, deşi, la drept vorbind, mă aflam într-o librărie, în spate – cum ziceam – erau trei mese, fiecare cu câte patru scaune fiecare, loc unde oricine putea să răsfoiască în tihnă cartea sau cărţile alese de pe rafturi.

Am găsit şi literatură spaniolă, franceză, germană, dar şi engleză, cu precădere genul SF, cu coperte având titlurile embos, cu culori metalizate, iar conţinutul pe hârtie volumetrică, dispus pe un corp de literă tip Times New Roman şi Cambria. Dincolo de mesele de lectură, geamurile fumurii deschideau panorama portului vechi, acolo unde acostau pe timpuri pescadoarele. Din cauza pescuitului excesiv, dar şi a drasticelor legi cu privire la conservarea faunei şi a florei marine din raza portului, singurele ambarcaţiuni care deversifică peisajul tehnic din port, la ora actuală, sunt iahturile, de toate categoriile şi mărimile, marea majoritate sub pavilion italian. Acestea fac deliciul pasionaţilor de aventuri marine, dar şi a turiştilor dornici pentru câteva ceasuri, de a face o călătorie în larg, de unde să suprindă imensa panoramă a colinelor pe care este aşezat Cagliari.

Vorbim de geografie, dar şi de istorie. Italienii, ca urmaşi ai romanilor, au păstrat vie – asemenea grecilor – istoria, prin amenajarea cu gust şi cu respect pentru mileniile trecute, a oricărei pietre, ruină sau edificiu în picioare, care aminteşte de înfloritorul imperiu. Astfel, luminate cum se cuvine, respectivele locaţii atrag privirile, chiar şi ale amatorilor de plimbări nocturne. În această categorie am inclus: Amfiteatrul roman, de lângă Biblioteca militară şi necropola Colle di Tuvixeddu, locaţii aflate pe orice hartă turistică a zonei.

În Cagliari există şi cartiere moderne, cu blocuri civilizate atât arhitectural, cât şi ca locatari, cu spaţii comerciale la parter, împrejmuite de parcări şi vegetaţie. Există, cu precădere spre periferie, marile zone comerciale, precum cea de la Emmezeta, apoi lanţurile Metro, Billa şi Auchan în chiar inima oraşului. Există însă, şi spaţiul centrului istoric, cu arhitectura specifică şi străzile cu sens unic, cât să intre doar modelele de Fiat tipice anilor ’60, case fără curţi, intrarea făcându-se direct din stradă şi de cele mai multe ori, chiar şi fără trotuare.

Există în aceste labirinturi, un specific al zonei, magazine de suveniruri, mici ateliere meşteşugăreşti, ori centrate tot pe comerţul estival, dar şi multe – să le zicem, cu modestia de rigoare – terase, locuri unde îţi poţi savura cafeaua de dimineaţă, ori ceaiul aromat, după preferinţă. Sunt şi pizzerii, dar datorită „calendarului” estival, când toţi turiştii sunt pe plajă, acestea se deschid doar după ora 20. Nu e, deci, de mirare că, în Cagliari nu poţi servi nicăieri o pizza de la mama ei, decât seara târziu, când, contrar bunelor obiceiuri, italienii insulari servesc numeroasele şi delicioasele sortimente din acest soi de mâncare care astăzi se serveşte oriunde în lume.

Vorbeam un pic mai sus de specificul zonei şi tot aici vreau să includ şi faptul că, deşi televizoarele din România transmiteau aproape obsesiv ştirea demisiei premierului Berlusconi, în acest oraş, de la margine de continent, nimeni – se pare – nu părea preocupat (afectat) în vreun fel de soarta politică. În locurile publice nu vedeai televizoare conectate la pulsul politic, aşa cum vezi pe la noi şi nici radiouri care să aclame ori să critice evenimentele de la Roma. Oare să fie o coincidenţă suprapusă cu perioada mea de şedere acolo, sau pur şi simplu locuitorii din Cagliari nu sunt prea interesaţi de viaţa politică? Ce lume!…

Există aglomeraţie în trafic, şi unde mai pui că vorbesc de noiembrie. Nici nu vreau să ştiu cum e vara pe aici! Dar, spre deosebire de România, aici nimeni nu se enervează în trafic, nimeni nu claxonează sau dă fleşuri cu farurile. Predispoziţia pentru acceleraţie există, accidentele – minore, ce-i drept – adică cele fără victime omeneşti, fac parte din cotidian, dar mai toate se rezolvă amical, prin completarea constatării amiabile de accident, pe care orice participant la trafic, conducător de automobil ori scuter, o poartă asupra sa. Calitatea şoselelor, indiscutabil superioare celor din România, şi mai ales, abundenţa drumurilor – chiar şi a celor forestiere – asfaltate, lasă loc aprecierilor mele, cum că indiferent cu ce mijloc de transport călătoreşti, în spaţiul uraban sau rural, civilizaţia nu se îndepărtează sub nicio formă. Am văzut drumuri de interes local iluminate din borduri, pentru că stâlpii erau inexistenţi. Senzaţia? Greu de exprimat în cuvinte!… Şi dacă tot am amintit de iluminatul stradal, fiecare stâlp şi oraş are senzor propriu de crepuscul. Consecinţa? Fiecare bec se aprinde singur la căderea serii şi tot singur se stinge la primele raze al soarelui. Nu se poate observa nicăieri risipa de energie electrică de pe la noi, cu lumina aprinsă în plină zi.

Nu am căutat sub nicio formă să fac comparaţie, dar îţi este imposibil să nu remarci diferenţa care se cască la un moment dat. Este imposibil să nu rămâi plăcut surprins când, la ora 20, adică cu o oră înainte de închiderea parcurilor, să observi venind dinspre Biblioteca pentru copii, zeci de tineri, cu cărţile în braţe, ori în rucsacurile din spinare, mergând civilizat, zâmbind şi povestind – probabil – lucruri interesante observate în paginile cărţilor pe care le-au împrumutat. Însoţi de bunici şi părinţi, cei mai mici dintre cititori, probabil aduşi acolo pentru buna creştere şi conferirea unei stări de sine stătătoare la următoarea vârstă, manifestau interes pentru actul cultural, aşa cum poate fi el tradus la vârsta juvenilă.

Uimit de cele câteva imagini înmagazinate pe retină, îmi cenzurez pasiunea scrisului din motive obiective. Evident, cum şi în arta fotografică există culoare şi contraste, cu siguranţă şi în scris, aptitudinea de a culege litere şi a le reuni prin intermediul frazelor în pânza frazeologică, nu dă roade de fiecare dată.

Este important să plecăm, pentru fiecare premisă în parte, de la idee. Da, de la idee… de la ideea de realitate obiectivă şi de la contraste, în cazul de faţă. Acest lucru face diferenţa, adică orice altceva decât o imagine premeditată, pusă la cale de ochiul ce a scrutat vizorul înaintea miimei de secundă ce a dat semnalul declanşator. În Cagliari este artă, iar când vorbim de artă dăm şi de artişti. Modelul, mai pe scurt persoana care ne impresionează ochiul şi mintea sensibilă la frumos este, de cele mai multe ori, factorul ce declanşează întreg procesul generator de sensibilitate. Ori, Italia, nu duce lipsă de aşa ceva. Păcat că noi românii, ne încăpăţânăm să mergem într-o direcţie cu totul neeuropeană, fluturând tricolorul din cartea de identitate doar în direcţia nonvalorii şi a prostului gust, galopând flagrant către siberiile societăţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *