Traznete in august…

Era la noi o vorbă: a trecut Drăgaica, gata cu fulgere şi trăznete şi, mai ales, gata cu …piatra. Era o constatare făcută de oamenii satului dintr-o experienţă de viaţă,  dar care, de multe ori, fusese contrazisă de vreme. Nu venise, într-o vară, aşa, din senin, o ploaie cu grindină de a distrus toţi pepenii de lângă pomii lui Ciurdele? Şi ce pepeni ! Au plâns femeile ca-n vreme de război. – maică, măiculiţă, Doamne, pupa-ţi-aş tălpile tale, munca noastră  de-o vară s-a dus cu norul care şi-a descărcat furia nebuniei lui pe nişte pepeni gata să dea în pârg,  se lamentau cele mai bătrâne.

Alteori, chiar a doua zi de Drăgaică , tot aşa, din senin, un nor ridicat dinspre cornul caprei şi-a descărcat sacul de pietre peste sat.

A venit un fir, pe jumătate de sat, şi, pe unde a trecut prăpăd a făcut! A spart toate geamurile până şi la casele cu prispă: Parcă cineva din cer arunca pietrele în geam şi avea grijă ca nicio piatră să nu fie aruncată degeaba.

– S-a mâniat Dumnezeu pe noi, că tare răi ne-am mai făcut, se resemnau femeile care mai în fiecare duminică mergeau la biserică.

Satul îşi vedea răbdător de rosturile lui. Oamenii erau bucuroşi că izlazul este verde şi frumos şi că animalele au iarbă dindestul.Poate nu era bucurie mai mare ca ziua în care se mergea pe izlaz la tăiat mărăcini.

Cum coborai pe Cacova, în priporul de la Vasilica lui Dişcă, unde erau şi gropile de pământ de la care mai tot satul lua primăvara pământ galben de lipit prispele şi spatele caselor, după ce rămâneau în dreapta gropile pline cu gunoiul adus în grabă de mai toţi oamenii din Sfântu Gheorghe  şi unde totdeauna fumega un foc ce nu se stingea niciodată, dădeai de o privelişte a cărei frumuseţe nu şi-o  pot imagina decât cei care, cel puţin o dată în viaţa lor, au străbătut desculţi drumul ce, ocolind un teren de joacă pentru copii, devenit mai spre noi teren de fotbal, trecea pe lângă târlele lui Ilie Damicoj, Gheorghe Trocan cu cei doi, fiul şi nepotul, şi, mai spre Coada Purcarului, târla lui Ion Chiuche, din Frasinu, ajungeau la Comasca pentru a face baie în apa ce ducea la Dunăre.

Ceea ce nu se poate exprima în cuvinte este impresia pe care ţi-o lăsau cele trei târle vara când, din cauza căldurii, văzute de departe, păreau nişte castele din poveşti supraetajate care jucau misterios. Aveai adesea iluzia că sunt chiar mai multe şi erai intrigat când, apropiindu-te de ele, vedeai că nu sunt decât trei şi, mai ales, că sunt niste ţarcuri din scândură rară lângă o surlă la care, cu răspunderi bine stabilite, vegheau nişte câini ciobăneşti care te urmăreau de cum apăreai, dar care nu te lătrau decât dacă, cine ştie din ce motiv, te apropiai mai mult de terenul pe care fiecare dulău îl avea în pază.. Şi dacă lătra unul dintre căini, ceilalţi, ca la comandă, lătrau şi ei. Târla întreagă era în alarmă. Işi răspundeau unii altora de parcă ar fi repetat anumite parole prin care asigurau securitatea intregului sector.

Căutai cu privirea turmele de oi şi te-ai fi aşteptat să le vezi repede, dar, în zilele de caniculă le descopereai de fiecare dată bulucite sub sălciile reniei, singurul pâlc de verdeaţă ce era pe o câmpie cât vedeai cu ochii de la digul ce despărţea Balta Mare, lăsând în voia apelor Dunării, când se revărsau, satul Flămânda, un sat de rudari pierdut în timp şi uitat de istorie în care români erau doi tineri, învăţători, ispitiţi acolo nu atât de meseria lor de învăţători, cât de pasiunea învăţătorului pentru vânatul la raţe. Aveau şi prieteni aleşi. In fiecare zi de sâmbătă vedeai coborând din Jarcaleţi.vânători, veniţi cu trenul până în gara Băneasa,  care măsurau apoi cu pasul digul până la Gostinu şi de-acolo, cale de alţi trei kilometri, îşi continuau drumul până la Flămânda. Baltă peste tot şi salcie şi plop cât cuprinde. Lingurile şi fusele pentru toată valea Dunării aici erau lucrate de cele cam 100 de familii de rudari. Câţi erau cu toţii niciodată nu s-a ştiut. Recensămintele, atâtea câte i-au vizat şi pe ei, nimeni nu ştie dacă au dat numărul lor exact.

Un  bucureştean zice că ar fi întrebat odată un om pe care l-a întâlnit când intra pentru prima oară în Jarcaleţi.

-Tată moşule, de ce eşti dumneata un jarcalete, că te văd om în toată firea! Frumos, şi cred că şi ai nevastă frumoasă şi, copii, dacă ai..

-Da, am patru; trei băieţi şi o fată…

-Şi fata o fi…

-Da, ea este mai mare, răspunde omul interogat de unul care, ştiind sensul regional al cuvântului îl iscodea, şi puţin mirat de ce omul de la oraş râdea în zeflemea.

– Păi, ai o familie ideală: nevastă frumoasă şi de casă, ţi-a dat patru copii, fata mai mare să-ţi fie la bucătărie şi băieţi care să-ţi fie de ajutor.

-Dumnezeu a rânduit cum a vrut el, sunt mulţumit, ce să zic, răspunde jarcaleţeanul trăgând cu ochiul dacă omul de oraş mai rânjeşte cu subînţeles…..Şi dumneata… tot la Flămânda cobori!. E sezon la raţe sau la iepuri, mai adaugă el trădând însă necunoaşterea    sigură a perioadelor de vânat şi pescuit. Vorbea tare şi lăsa impresia că se răsteşte la cel cu care vorbeşte.

Se zice că, undeva într-o curte, un preot care uda nişte flori a auzit discuţia şi a avut o revelaţie: a avut impresia că undeva, poate sus în ceruri, cineva cântă. S-a trezit şi el cântând   .:

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte ierarhe Meletie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Cu obiceiurile Ortodoxiei împodobindu-te, te-ai arătat ocrotitor şi apărător al Bisericii, fericite Meletie, luminând marginile cu învăţăturile, luminătorule preastrălucit al Bisericii.

Întocmai la obicei cu apostolii şi întocmai mărit şi de un scaun, toţi credincioşii pe tine cunoscându-te, părinte cuvioase, şi preot şi slujitor al Treimii şi mare învăţător al Bisericii, punându-ţi sufletul tău pentru dânsa, de trei ori fericite, şi de râvna cucerniciei aprinzându-te, de Dumnezeu înţelepţite Meletie, toţi cu un glas te lăudăm pe tine, cinstind sfânta ta adormire, preastrălucite luminător al Bisericii.

De atunci, poate şi înainte ceva timp, cu câţi se întâlnea, preotul, citând lucruri ştiute, le rostea ca şi cum cineva trebuia să ia aminte:

Pentru bunătatea cea desăvârşită şi dragostea curată ce avea către Hristos, sfântul Meletie, era foarte iubit de mulţi. Astfel chiar de la începutul activităţii sale, când intra în cetate, în ziua hirotoniei sale, mânaţi fiind oamenii de dragostea ce aveau către dânsul, îl chemau pe la casele lor, socotind că acestea se vor sfinţi chiar şi numai prin intrarea lui. Dar nici nu împlinise treizeci de zile în cetate, că a şi fost izgonit de către vrăjmaşii adevărului, care cu îngăduinţa lui Dumnezeu au înduplecat pe împărat la aceasta. Iar după această izgonire, întorcându-se, a stat mai bine de doi ani la Constantinopol. Şi iarăşi în urma unor scrisori împărăteşti a fost poftit să meargă tocmai în Tracia. Acolo s-au adunat şi alţi episcopi din multe părţi ale lumii, chemaţi fiind şi ei cu scrisori împărăteşti, că începeau Bisericile lui Dumnezeu să dobândească pacea şi liniştea, mântuindu-se de iarna cea îndelungată a prigoanei. Atunci deci, arătându-se acolo marele Meletie, care era cinstit în chip deosebit de toţi, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, adormind în pace, în pământ străin.

Pe acest fericit şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur şi Grigorie al Nissei, l-au cinstit cu cuvinte de laudă.

Sunt oamenii ăstui sat pe care, duminică de duminică îi văd în biserică, dezmăţaţi? Sunt oamenii ăştia nişte haimanale? Eu îi cunosc bine! Se tot întreba preotul în timp ce dădea cu sapa atent să nu rupă rădăcinile unor flori.

Îmbracă ei cojoc, dar jărchinoşi nu sânt, şi nici zdrenţăroşi sau jerpeliţi nu sânt! Sărmani, da! Cămăşi asudate cum să nu aibă, dacă muncesc atât pe câmp, şi simţea cum pe spate, pe sub cămaşă, îl gâdilă un strop de sudoare.

Nu se ştie sigur de când şi oamenii satului, tot auzind pe popă vorbindu-le de Meletie, ascultau tot mai atent ceea ce preotul le spunea cu tâlc despre… Meletie.

Toţi oamenii, pe tăcute şi fără încuviinţarea cuiva, au acceptat satului lor numele pe care popa îl alesese; Meletie!

Multora le suna nelămurit. Cei care mergeau la biserică mai ştiau câte ceva din ceea ce le spunea popa în biserică, dar mai ales din ceea ce le spunea unora după terminarea slujbei care îl aşteptau să mai stea de vorbă că tare le plăcea vorba popii.

Se dădeau din Meletie, îşi scriau chiar scrisori cu adresa pe Meletie înainte de a şti dacă numele nou al satului a fost aprobat de cineva de sus.Despre sfânt şi puterile lui nu prea ştiau mare lucru şi nici prea interesaţi nu erau. Mult timp, pentru satele din jur exista Jarcaleţi, iar pentru alţii exista Meletie.Nu se ştia sigur nici dacă nu este o singură localitate cu două nume sau dacă nu sunt cumva două localităţi distincte care se ţin de una. Nimeni nu ştie când s-a renunţat la un nume şi a fost adoptat celălalt.

Ceva mai aproape de noi, un consătean îşi intreabă sora: – Culina, tu ştii când Jarcaleţi a căpătat numele de Meletie?

– Eu ştiu de Meletie de la început. Mă miram că tuşa Sica şi baba Tinca vorbeau de Jarcaleţi ca de ceva foarte familiar. Pentru ele Meletie suna ca ceva necunoscut. Şi ce vârstă aveau ele! Nu şii că şi bâta Dobra tot de Jarcaleţi vorbea?

Mulţi dintre ei, mai ales femeile, dacă nu prea înţelegeau ce este cu puterea dumnezeiască, au admis că este lucru de la Dumnezeu ceea ce s-a întâmplat într-o zi de vineri. Vara era, prin august, când, aşa, din senin, s-au strâns nori negri de o parte şi de alta a satului şi au început nişte fulgere şi trăznete de credeai că a început în cer război între sfinţii lui Dumnezeu.

Femeile s-au speriat când au văzut cloştile cum îşi chemau puii şi fugeau în grajduri şi sub pătule de parcă ceva nemaipomenit s-ar fi abătut asupra satului. Înceracau să mai pună câte ceva care li se părea a fi nearanjate la locul lor şi îşi făceau cruce, bucuroase însă că vine ploaia după atâta uscătură.

Oamenii aflaţi la câmp se grăbeau să ajungă acasă. Priveau cu teamă cerul. Le era frică de doi nori prea albi şi prea frămăntaţi, dar care se situau de o parte şi alta a satului.

Peste sat nu a căzut nicio picătura, iar din norii de care se temeau oamenii a început să cadă piatră de parcă cineva în sus răsturnase saci cu prundiş

Se minunau oamenii cum de satul a fost ferit de furia ploii.. Păsările se înşelaseră şi ele. De sat parcă ar fi avut cineva grijă să nu vină grindina, deşi de la marginea satului spre Pietrele şi spre apus, spre Băneasa, totul distrus! Ce Drăgaică de la care nu mai cade piatră, ce luna august în care n-ar mai trăzni, nimic din ceea ce satul presupunea că ştie bine!

Nu ştiu dacă în acelaşi august a fost sau dacă nu cumva un an mai târziu, Dormeam pe prispă şi, pentru că adia puţin vântul, nu erau nici ţânţari. Un cer senin şi atâtea stele căzătoare că nu te îndurai să adormi privindu-le. In mintea mea de copil, număram cam câţi oameni mor deodată pentru că ne spusese mamarea Leanca, în timp ce îşi făcea cruce când vedea stele căzătoare, unele lăsând impresia că vin chiar peste casa noastră, că moare câte un om cu fiecare stea care cade! Şi mai era corul fermecător al broaştelor din Comasca, din Sfredel si Purcaru, şi cred că le răspundeau cele din Coţofenele. Acorduri de o muzicalitate stranie veneau de departe ca răspunsuri la cântecul unor greieri de sub prispa casei. Aveai impresia că te afli într-o imensă sală de concert în care muzicanţi neşcoliţi ai naturii realizau vocalize pentru cântece de nuntă sau ţipete de disperare şi invocare a ajutorului Celui de Sus.

Imi fixam câte o stea şi o priveam impunându-mi să mă apropii cu privirea de ea cât mai mult. Steaua începea să joace şi parcă nu vrea să se lase prinsă de privirea mea. Pe unele dintre stele chiar aveam impresia că văd oameni, sau ceva asemănător cu oamenii şi eram tare supărat că nu ştiam în ce limbă vorbesc să ne putem înţelege.Dacă orăcăitul broaştelor nu este cumva un dialog necunoscut mie al vietăţilor bălţii cu oameni care existau cu adevărat în mintea mea, mă întrebam şi mă ascundeam tot mai mult în cearceaful cu care eram acoperit dintr-o teamă nelămurită.

Dormeam, sau ar fi trebuit să dorm, pe prispă. Zic că ar fi trebuit să dorm pentru că, tot gândindu-mă ce e cu stelele căzătoare, în care parte cad mai mult, câte dintre ele ajung pe pământ, de unde cad ele şi de ce nu se lovesc de altele în drumul lor, ajungeam spre miezul nopţii şi nu-mi era somn. Era atâta zumzet în jur, era atâta orăcăit de broaşte din marginea satului, de la lacul lui Iancu Urzică până departe la Pădurea Tare şi , încă şi mai departe, până la Dunăre, încât ar fi fost chiar păcat să-ţi pierzi timpul dormind în loc să asculţi. Şi totuşi, paradoxal, părea atâta linişte în jur incât totul se auzea distinct, foarte clar, sau cel puţin aşa mi se părea mie atunci!

Ca din senin, a început să tune şi să fulgere. Cerul era brăzdat de raze de foc dintr-o parte în alta. O lumină stranie făcea ca stelele să nu se mai vadă pentru o clipă şi, după ceva timp, începea un zgomot asurzitor care, pe măsură ce se tot apropia, devenea tot mai puternic, încât aveam impresia că ceea ce se întâmpla ar fi fost chiar în fundul curţii noastre. Aveam impresia că fulgerele urmăresc oamenii pe uliţele satului. Imi puneam cearceaful în cap pentru a mă feri de prăpădul de afară.

Mă uitam cu atenţie apoi pe cer să văd norii din a căror furie ar fi ieşit ceea ce eu vedeam şi ascultam. Ca misterul să fie şi mai puternic, nu vedeam nimic. Pricina neliniştii mele devenea şi mai neclară şi aveam grijă ca cearceaful să mă acopere peste tot când, după ce priveam spectacolul scurt al jocului de lumini, aşteptam să sosească până la mine nebunia de tunet de care-mi era frică.

Aşteptam să vină ploaia. – Dar, de unde să vină ploaie, dacă pe cer nu este nici un nor, mă întrebam eu intrigat.

Când credeam că mânia de sus a încetat, nu se mai auzeau trăznete, am auzit o larmă în sat de parcă altă dezlănţuire s-ar fi iscat chiar pe uliţele satului. Mi-era mai frică acum. Ţipetele pe care le auzeam aveau ceva omenesc. Hărmălaie la început în tot satul.

– Doamne, maică, da ce s-o fi întâmplat, că asta nu-i a bună, strigă din căruţă unde, tot din cauza ţânţarilor, dormea mamarea Leanca, Geoana, cum era poreclită. Şi-a tras ceva pe ea, şi-a pus cearceaful drept pelerină şi a ieşit la poartă. De sus de noi, Marin Chivu şi Tudora lui Mâniceanu coborau deja spre vale, spre locul unde, zicea unul că ar fi auzit că l-a trăznit!!! ???. Pe cine, unde şi cum,  nimeni nu ştia.. De pe uliţa lui Chitos şi a lui Ionaşcu, alţi oameni mergeau spre vale fără să aibă prea clar unde merg.

– Aoleu, aoleu, baiatul meu, se auzea departe glasul unei femei. Vaietul era multiplicat de femeile fiecărui colţ de uliţă. Satul întreg era în picioare.  Un lucru nemaiîntâlnit se petrecuse: fusese trăznit băiatul lui Ilie Trocan. O frumuseţe de băiat, îl apreciau mai toate femeile, deşi nu ieşise la horă.

Detalii despre ceea ce se întâmplase la prima târlă de lângă sat în drum spre Comasca s-au răspândit imediat. Mamarea Leanca era curioasă să ştie ea ce s-a întâmplat.

– Rămâneţi puţin aci la poartă că eu merg la colţ la Ciurdele să aflu ce s-a întâmplat…, ne zice mamarea.

Cât timp a trecut nu mi-am dat seama. In sat se simţea o foială neobişnuită. Imi pierise somnul şi poate pentru că eram curios să aflu pricina acestei nelinişti care se aşternuse peste sat. N-a trecut mult şi o mogâldeaţă s-a zărit prin dreptul curţii lui Dumitru al Iovii. Parcă înota prin înteunericul uliţei să ne aducă mai repede lămuririle aşteptate.

– Am întârziat! Aşa e ? Păi să vedeţi cât am alergat. Până la Marioara luۥ Sârbu! Da, până acolo am ajuns. La Ciurdele, aci, că ştiţi câtă lume se adună acolo, nimeni, se auzeau înaintea mea , se şi vedeau că, după fulgerele alea …senin! Dar n-aţi văzut, senin era şi când fulgera! Când am ajuns la Ţurcan bătrânul, nimeni nici acolo, toţi erau pe uliţă spre Ion Dişcă. La şosea, când am ajuns, lume de te miri de unde vine! Cobora spre Marioara luۥ Sârbu, că vă mai spusei că până acolo am ajuns.

– Ş-acolo, o întrebai eu curios să aflu mai repede ce se întâmplase…

– Păi acolo, venise femeia lui Radu Gane, aia de stă lângă a lui Trocan, că aşa este, băiatul lui Ilie a fost …Doamne, iartă-ne că răi ne-am mai făcut, şi, ce s-o mai întreb, că fusese întrebată de alţii, şuşoteau femeile că de câteva ori a luat-o de la cap, ce-am înţeles şi eu din ce vorbeau toţi acolo…

– Cum a aflat? Cine le-a spus?

– Cine să le spună ! Nimeni nu le-a spus! Ei şi-au dat seama… Auziţi voi, o mamă să-şi dea seama că …

– Păi cum să-şi dea seama singuri, o iscodesc eu cu ochii holbaţi de parcă aş fi vrut să şi văd ceea ce îmi spune.

– După ce a fost trăznetul ăla mare de credeai că mătură balta, s-a aşternut aşa o linişte că doar câinii de la târlă mai scheunau. Căţeaua din faţa târlei, că ea n-a fost trăznită, cum a simţit ce s-a întâmplat a fugit acasă, Că ce distanţă este ? Să fie un kilometru, să fie, dar nu cred că este un kilometru, şi s-a dus la uşă şi a lătrat de i-a scos din casă pe toţi. Şi pe ăi bătrâni, de lângă Vasilica Nadii. Poate că erau chiar treji!

Când a ieşit afară, Mariţa a ţipat ca înjunghiată: – Aoleu, mama mea, băiatul meu, am pierdut băiatul! …Nu-i spusese nimeni, dar ea ştia că niciodată câinele nu venise acasă fără băiat. A presimţit că ceva rău s-a întâmplat şi a luat-o la fugă spre târlă. …In faţa ei, căţeaua care lătra de parcă jelea şi ea pe cineva! Când a ajuns la târlă toţi câinii, fiecare la locul lui, lătrau a jale.

Şi mai vorbeau femeile că, dacă băiatul ar fi fost mai aproape de sat, Sfântul Gheorghe l-ar fi ferit de focul din cer. Păi, tot ele ziceau, n-ai văzut, fata mea, că Meletie, de când se numeşte aşa este ferit? Ştiţi ce-a fost cu piatra anul trecut: până la marginea satului, de la Pietrele, şi incepând de la margine, spre Băneasa, piatră de a distrus totu, pe sat nimic, da nici o picătura, să fi căzut cel puţin una, nu, nu a căzut.

– Ne-am făcut răi, fata mea, de nici sfînţii nu mai are ce să ne facă, intră in vorbă Gomejoaia, că de la un timp nu mai merge lumea la biserică.

Mult timp după aceea, deşi oamenii satului erau aceiaşi, nu s-a mai făcut legătură între ceea ce se întâmplase într-o noapte de august cu băiatul lui Trocan şi faptul că nu prea se mai mergea la biserică.

Bâta Dobra, de parcă ar fi vorbit singură, ne avertiza: – Ii vedeţi voi pe ăştia cu fularul roşu, ăştia sunt cu necuratul, Doamne iartă-mă că poate greşesc în faţa ta, numai rău o să ne aducă, dar ce să facem, toate sunt de la Dumnezeu, şi mai mereu punea privirea în pământ pentru a nu-i vedea ochii speriaţi de ceea ce ne spunea. De unde ştia bâta Dobra toate astea nu ne-a spus.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *