Scrisoare de la munte

De cum am văzut ce vreme superbă se întrevede la orizontul scrisului, nici că aş mai fi avut altă idee decât cea a dansului degetelor pe tastatura neagră a laptop-ului, în care, de ochii lumii, am aşezat la loc de taină, idei, fraze, impresii… Am privit rândurile ca pe un adevărat dar, un dar preţios, special, un dar pentru suflet, pentru taina scrisului la altitudine, într-o vreme când însuşi verbul „a scrie” suferă malformaţii.

Am ieşit un pic pe străzile staţiunii Buşteni, chiar dacă erau doar două grade cu minus… am ieşit cu bicicleta, foarte sportiv, pregătit cu căştile pe urechi şi fesul peste cap, să înfrunt liniştea din trafic… la ora zero, în miez de noapte cum se spune…

Am căutat pădurea şi mi-am oprit pedalele la margine de Bucegi, în liziera ce se prelungeşte până spre vărsarea pârâului din Valea Cerbului în Prahova. Superbă linişte, copacii aliniaţi şi dezgoliţi îmi dau siguranţa că sunt în anotimpul nudităţii absolute, ferit de interjecţiile grătarelor de peste vară, cu privirea către nordul Crivăţului aducător de zăpadă şi ger. Busola bicicletei – deşi cu pretenţii – răstigneşte răsăritul cu sudul spre asfinţit, de aşa natură ca „Tangerine Dream”, echipa ambientală chemată să-mi aducă atmosferă sonoră, să realizeze fără cuvinte uniunea mea cu natura – aşa-zis – moartă. „Hyperborea” este o piesă pe care dacă o asculţi în aceleaşi condiţii ca ale mele, îţi este imposibil să nu te furnice pe şira spinării… cel puţin acesta este efectul ce mi-l dă mie la ora aceasta, în liniştea spartă doar de zgomotul roţilor de bicicletă, în portocaliul becurilor stradale ce alunecă pe asfaltul ce duce dorul… zăpezilor de altădată!

De ce pedalez şi scriu? De fapt nu scriu, ci îmi înregistrez vorbele pe reportofonul aflat într-un buzunar aproape de reverul fâşului ce-mi protejează puloverul.

Acum un an, exact în acelaşi loc, aici era omăt… nu mult… cât să acopere covorul de frunze obosite, aşternute precum o mochetă peste nisipul şi pietrişul firului de apă, acolo unde mesteacănul şi molidul au împletit o poveste vegetală, de care marea majoritate a oamenilor nu vor să audă decât primăvara şi vara…

Mă opresc din mers şi închid ochii încercând să-mi imaginez… venind spre mine, mireasma pregătită pentru o aventură pe mal de părâu… în căutarea rugilor de zmeură… Visez plăcut la cum ar fi o noapte pe aici, vara, într-un simplu cort… la lumina unui foc din surcele de fag şi rădăcini aduse aluvionar de torenţii versantului dinspre Diham, muntele cel plin de viaţă şi inspiraţie… Cred că aş pune pe jăratec şi conuri de pin… şi apoi, cu foamea aceea specifică din natură, aş servi din carnea gustoasă şi sănătoasă a unui păstrăv prins cu măiestrie de lanseta ce o ţin tot timpul în portbagaj. Din partea cealaltă a zării, poate soarele ştrengar să vrea să mă trezească pe la dimineţi, ghemuit prin corturi de somn.

Visez la insula unei vacanţe la munte, nu contează unde, dar la munte, departe de orice formă de civilizaţie, departe de toţi şi de toate, tocmai acolo… acolo unde pământul se uneşte cu cerul, sub perdeaua de stele, admirând bolta de la minus la plus infinit, pe piscul de granit… în noaptea aceea care, cine ştie, poate o să vină… Pe culme, umbra îşi pierde fragilitatea şi devine puternică, atât de puternică încât să-mi dea curajul unei căni fierbinţi de ceai… la ora plimbării prin imaginar, pe acolo unde numai sălbăticiile Rezervaţiei Caraiman îşi alungă teama de locuitorii din vale.

E iarnă afară, e vară în suflet, e ger pe la glezne, e caniculă prin simţiri şi oamenii dorm prin case, odihnindu-şi stomacul pus la grea încercare chiar din prima zi de Crăciun. Probabil mai sunt visători, ori visătoare care caută fereastra privind către răsărit, ori către apus… doar aşa… cu degetele atingând diafan întinsul sticlei… să-şi unească gândurile într-o clipă de repaos… transcendent… în goana după relaxare, de evadare în… „dincolo”…

Baletul sângelui… da, e sângele ăsta care clocoteşte prin vene, îndemnându-mă la viaţă de trăit, zburlindu-mă la fel de fel de idei, care încep cu: „să zicem că”… sau „ce-ar fi dacă”… momente de start către vise năstruşnice la pescuit pe marginea nisipului unei ape mari, ori în escaladă pe crestele semeţe ale munţilor faţă de care nutresc un respect solemn… mascând nebunia unei porniri de la punctul zero al traseelor montane din Buşteni şi anume Gara CFR.

E Crăciun, lipsit de zăpadă, dar, cu puţin efort, las pleoapele să-mi ningă din nou imaginile cu amintirile de peste vară când, din dorinţa crudă de a vizita cât mai multe locuri, începeam traseul de la cinci dimineaţa.

Picură în suflet cu culori de tot felul… e minunat, visarea învinge distanţa… amplifică chemarea… şi aştept… aştept o altă noapte de nesomn, la umbra unui vortex de intenţii nedisimulate pe harta traseelor turistice.

La limita negării… nimic nu poate fi mai armonios decât evadarea în subsidiar… deloc anevoios urc panta Jepilor în căutarea izvorului de unde vreau să mă adap cu metafore, umplându-mi rucsacul cu conturul tău feminin din cale afară… Nimic abstract, nimic absolut, doar infinitul unei poveşti, cu polii aflaţi la extremităţile distanţei unul de altul, locuri de unde a început sfârşitul unei linişti aparente, peste două idei ce se vor… în fine… dornice de-o ciocolată ca premiu pentru cine atinge cota.

„Hyperborea”, minune muzicală ce-mi aduce pacea, coborând crestele Caraimanului învolburat de pantă, înaintând către hăul ce se cască la poalele telecabinei… şi eu… pe bicicletă… las o dâră de viaţă peste aburii ce-mi răsar din nări, precum Ducipal când sărea cu Greuceanu peste pădurea zgripţuroaicei, ducându-l în extaz pe povestitorul Ispirescu, pe vremea când în ţara asta erau mai multe basme decât bancuri.

Vorbesc de patria aromelor adiacente, acolo unde contumacia unei secunde abundă în rânduri de sărbătoare, dincolo de orice delicateţuri culinare… cu ochii scăldaţi în aşteptare, după draperiile unei ferestre care aduce lumină şi căldură dinspre apus… fereastra imaginaţiei… luminată de speranţa că muntele nu este aşa de departe şi nici atât de înalt încât să necesite un antrenament prealabil.

Spăl frazele prin oximoronul de noapte, în trecutul care nu există, cu gândul la viitorul care este, de dragul fericirii unui prezent translucid, cu tic-tacul dorinţelor din piept, al inimii semnal electric, zbor sau levitaţie sinusoidală peste arcurile voltaice ale biţilor protuberanţelor exonerate pe monitorul cu cristale lichide al ascensiunii la picior… exprimate de un biet reportofon, martor al „duplexului” din această… (era să-i zic seară), noapte… cu intenţia vădită de a demonstra că prima noapte de Crăciun transpiră casele pe la hornuri, iar draperiile ferestrelor vilelor, pensiunilor şi hotelurilor ascund cheful specific manelizat… doar dinspre mănăstire mai răzbate un dangăt de clopot… cu prioritate peste căştile mele.

Aştept iarna… aştept un semn… aştept sentimentul cu extensie jpeg, aştept făptura anotimpului alb, integru, sub expresia condensării în imagini, de dragul… dragului ce m-a cuprins în faţa aparatului foto, trimis în şomaj tehnic… sfidând nefirescul anotimpului… nefirescul nefirescului… sfidând… sfidarea… pe partitura unui sfârşit de decembrie… de an… în armonia şi emoţia unui început de… de Dumnezeu mai ştie ce…

Te rog să reţii că, pentru mine nu eşti scop, ci mijloc, un mijloc alături de care… tind să dobândesc, să acced – mai bine spus – către simetriile unor sofisme, ferit de frisoanele impudice ale nonsensului lacrimar, ori de josnicele verbe, de genul: a face, a avea etc.

E trecut de ora unu, deja am călcat în ultima zi de luni a acestui an, iar roţile mă poartă agale printre străduţe frumos luminate, fără să mă latre nicio jivină cu pretenţii… canine…

„Hyperborea”… laitmotivul concentrării de idei, povestite electronic de „Tangerine Dream”, acum douăzeci şi opt de ani, prin prisma unor gesturi omeneşti, fireşti, izvorâte din vangoghicul şi occipitalul unei inspiraţii, graţie divină cu care Edgar Froese, mentorul proiectului muzical amintit, a dat viaţă acestei partituri. Ascultă… ascultă această piesă de mai multe ori, aşa vei auzi şi simţi liniştea care îmi umple până la refuz noaptea aceasta de o unicitate soră cu proza bavareză.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *