Calatorie spre infinit

Uneori ne amintim că suntem o scânteie de absolut, o lacrimă din Universul fără margini creat cu atât de multă fineţe, un şuvoi năvalnic ce se revarsă grăbit către asfinţit, dar nu ştim exact până unde se întinde infinitul din noi. Cugetând la ceea ce suntem cu adevărat, ne oprim oarecum nedumeriţi şi un pic mâhniţi la marginea orizontului, lăsându-ne cuprinşi de un celest acord muzical, ce răsună frânt şi aproape mut în toată Valea Plângerii, chemând la trezire spirituală, ca un bucium străbun cu glasu-i funest.

Ne întrebăm cum ar fi să străbatem spaţiile şi timpul cu un simplu gând, rememorând amintirile ce ne leagă de pământesc şi întipărindu-ne în sine imaginile fără imagini, marea neguroasă a ceea ce a fost şi va fi.

Toate acestea sunt posibile şi chiar se realizează la graniţa dintre somn şi veghe. Unii le numesc călătorii astrale, când sufletul pleacă nestingherit din trup şi parcurge infinite căi şi timpuri, văzând ceea ce îi este dat să vadă, înţelegând cine este şi de ce se află aici. Această stare este oarecum primejdioasă pentru cel care nu are o pregătire spirituală solidă, de aceea nu este recomandată oricui şi oricum. Totuşi, fiecare om călătoreşte spre infinit în somn, atât cât poate, şi recunoaşte la final că a fost minunat, că ar dori să repete această experienţă la nesfârşit. Îmi amintesc astfel de situaţii înălţătoare, când, pur şi simplu totul mi se părea real şi fascinant, asemenea celor mai dulci clipe de linişte sufletească, atunci când sufletul devine una cu tot ceea ce există, când tot ce e malefic dispare, când simţi că te îmbrăţişează însăşi divinitatea şi te cheamă acasă. Aceste momente sunt unice şi irepetabile, dar au o forţă inimaginabilă de a aduce sufletul la origine, de a-l reda Creatorului, pur şi desăvârşit. Îmi tot doresc să retrăiesc astfel de călătorii şi, de multe ori le derulez continuu, ca pe ceva sfânt şi memorabil.

Chiar dacă gândul ne poartă pe meleaguri necunoscute, nu ne putem rătăci, fiindcă avem cu noi busola infinitului, care ne umple fiinţa cu o inegalabilă armonie divină, arătându-ne drumul spre sine, acolo unde se află puterea cunoaşterii universale.

Totul e ciclic, totul e o spirală virtuală, un abur ce se răspândeşte pretutindeni, luând cu sine energia care ne defineşte, ducând-o în matca nemuririi, aşezând-o pe altarul sfinţeniei absolute. Suntem ceea ce gândim şi nimeni nu ne poate răpi intimitatea sinelui, locul unde ne refugiem spre a cugeta la adevăruri supreme, dureroase, dar incontestabile: viaţa şi moartea, cei doi poli care nu se întâlnesc niciodată, sau poate se contopesc undeva, zămislind infinitul. Din cer către pământ un arc nevăzut izbeşte somnul fiinţial şi-l preface într-o mantie misterioasă, care descoperă frumuseţile unei lumi ascunse, tainice şi incredibil de reală. Este gura de rai la care accedem cu speranţă, sfera minunată a enigmaticei vieţi, unde gingăşia şi inocenţa sunt culorile care înveselesc sufletul descătuşat de material. De aceea, nu ne temem prea mult de trecerea dincolo, fiind convinşi că vom vedea ceea ce ne-am imaginat aici, iar splendoarea locului mai mult sau mai puţin perceptibilă va fi dorinţa noastră împlinită.

Aşadar, călătoria către veşnicie a început deja, iar la capătul acesteia fiecare se va regăsi pe sine aşa cum a fost la începuturi, redobândindu-şi adevărata identitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *