Pescarusii poetului Ovidiu

Făcuse primii paşi pe nisipul ţărmului. Pontul Euxin îşi întindea valurile înspumate până la picioarele lui. Marea avea o culoare roşietic-vineţie, ca obrazul mânios al unui soldat în luptă. În zarea unde se îngemăna cu cerul, bătea în nuanţele cernite ale durerii.

Poetului încă nu îi venea să creadă ce i se întâmplă. Corabia care îl adusese, Minerva, nu va mai adăsta mult în port. Va pleca în zori  înapoi spre însorita Mediterană. Marea fusese mai tot timpul agitată. Corăbierii trebuiau să-şi tragă şi ei sufletul măcar o noapte, apoi vor face cale întoarsă spre primăvăratecul Brundisium. Îşi roti privirile în jur. În zare văzu o cetate, mai mult o aglomerare de pietre şi pământ supuse vânturilor şi ploilor. Cetatea Tomis despre care ştia doar faima ei rea, de  sălaş al barbarilor, i se păru dintr-o dată ostilă, după cum se profila în amurg, pe cerul plumburiu.

Copacii de pe marginea drumului bolovănos în care începuse să îşi afunde paşii, erau nişte schelete zgribulite fără frunze. Acaciile cu frunziş bogat şi flori galbene şi albe de pe malurile Tibrului erau departe în zare… într-o zare trecută…Pinii stufoşi ce încadrau dalele de marmură de pe Via Appia, ori acaciile umbroase din preajma palatului lui Augustus fugiseră într-o dureroasă amintire, ameninţată şi ea, parcă, de furia împăratului.

Începea să simtă ce înseamnă izgonirea din Roma, de pe Via Flaminia, din frumoasa sa vilă. Dar amintirile nu i le putuse răpi nici un edict imperial, nici o ameniţare cu moartea. Supunându-se exilului, îşi salvase talentul, poemele, amintirea iubitei lui soţii, Fabia, şi a ultimilor prieteni. Simţea că mai are multe poeme în suflet, pe care le va înălţa Romei şi romanilor fie şi din pustietatea ce i se deschidea acum înaintea ochilor.

Un trimis al cetăţii îl aştepta pe malul lagunei, într-un loc ce părea să fie un mic port. Câţiva sclavi bărboşi, solizi, îmbrăcaţi cu cojoace, îl priveau miraţi. Nu mai văzuseră până atunci un cavaler roman.Era îmbrăcat altfel decât ei, cu nelipsita togă din stofă care îi acoperea partea stângă a corpului şi îi lasau libere umărul şi braţul drept.  Sclavii apucară baloţii de pânză şi sacii cu tăbliţele de lut ale distinsului oaspete, despre care nu ştiau decât că este un nobil intrat în dizgraţia împăratului, exilat din Roma, capitala lumii.

Porniră în şir indian înspre cetate, grăbindu-se să ajungă înainte de lăsarea întunericului.

Pe drum, Ovidiu încercă o discuţie cu solul trimis, ce nu părea să fie un demnitar, ci mai mult un militar. Se interesă cine stăpâneşte cetatea şi de când. În limba latină nu primi nici un răspus. Încercă în greacă; însoţitorul îi răspunse într-o greacă aproximativă, altfel decât o ştia el de la Atena, din timpul studiilor din tinereţe. Înţelese totuşi că după moartea marelui şef de trib, Roles, căpeteniile oştirii care veneau să apere de barbari cetăţile de la malul mării erau consuli macedoneni, iar trupele erau cohorte romane trimise de însuşi Augustus, cu misiunea de a cuceri şi pacifica Sciţia Mică.

Zidurile de apărare de care se apropiau îi dădeau o imagine mai clară asupra situaţiei cetăţii. Erau ziduri înalte de piatră, cu metereze din loc în loc de unde apărătorii cetăţii slobozeau săgeţi şi pietre înspre atacatorii care împresurau cetatea destul de des.

Îşi manifestă îndoiala faţă de însoţitorul său:

– Degeaba este Tomisul sub protecţia guvernatorului Macedoniei, dacă în oraş nu există nici un soldat roman!

Getul bărbos îşi pironi asupra lui ochii mici şi mormăi un răspuns scurt:

– Avem soldaţi viteji! Aici toţi suntem viteji şi sciţii nu ne-au îngenunchiat niciodată!

Ovidiu înţelese că nu are cui să-i împărtăşească temerile sale de om venit dintr-o lume civilizată. Tăcu păşind înainte, dar în minte îi veniră versurile, nişte versuri scrise pe corabie:

Şi barbarii din stânga sunt puşi pe jafuri  numai;

Acolo-i numai sânge, războaie şi omor…

Trecând dincolo de zidurile cetăţii, urcuşul se termină. În faţa ochilor, în amurgul ce învăluia cetatea, i se deschise o piaţă, din care porneau două străzi. Pe una dintre ele se afla şi locuinţa ce îi fusese acordată.

Guvernatorul Macedoniei, un admirator al poemelor sale, mai ales al celebrei sale cărţi, Ars amandi, îi dăduse o misivă către dregătorii din cetate, cu dispoziţii în limba greacă, din care rezulta că nobilului roman trebuie să îi fie pusă la dispoziţe o casă din piatră, mobilierul necesar şi doi sclavi care să îi stea mereu la dispoziţie.

De cum intră în camera cea mare, se făcu lumină. Sclavul aprisese o feştilă şi umbla acum înaintea lui, aprinzând aplicele în formă de măşti de teatru, fixate pe pereţi. În camera în care urma să doarmă prima noapte, departe, la marginea lumii, un alt sclav se căznea să aprindă focul într-un cămin mare de piatră, butucănos, fără marmură sau alte împodobiri. Deasupra se afla o lespede pe care o dăduse puţin la o parte, ca să iasă fumul &ˆn timpul nopţii.

Era luna mai a anului 9, e.n. La Roma tocmai luaseră sfârşit serbările date în cinstea zeiţei Flora. Era sărbătoarea tuturor florilor, era o sărbătoare închinată reînvierii anuale a naturii, era o serbare ce amintea de acele vremuri imemoriale, mitologice, ideale, dinaintea începerii istoriei, o serbare ce amintea de illo tempore, de un timp suspendat, netrecător.

Află de la sclavul care făcuse focul  şi acum se pregătea să se ghemuiască într-o firidă pe partea cealaltă a căminului, că îl cheamă Crixus. Fusese corăbier,adică om liber, dar a fost prins într-o noapte descărcând o amforă cu ulei de măsline, pe care voia să o vândă a doua zi în agora. A fost judecat şi i s-a cruţat viaţa, dar a fost condamnat la sclavie. Cu prima corabie care plecase din portul insulei Delos, a fost trimis înspre temuta cetate a Tomisului şi pus la dispoziţia edilului. Era de cinci ani aici şi se obişnuise cu oamenii şi obiceiurile lor, mai ales că aproape toţi vorbeau greceşte.

Poetul îl întrebă dacă ştie ce înseamnă cuvântul Tomis. Crixus ridică din umeri; nu era sigur. Poetul îi răspunse:

– Înseamnă cetatea omorului!

Pe Crixus îl trecură fiorii. Ovidiu încercă să-i explice de unde vine acest nume fioros, dar pricepu de la sclav, că nu prea era în temă cu poveşti mitologice şi renunţă.

Celălalt sclav veni în încăpere şi îi spuse că masa este servită.

– În atrium ai pregătit masa sau în altă cameră? îl întrebă el pe Sarambos; aşa se numea celălalt sclav, un bărbat înalt, bărbos şi pletos, cu ochi albaştri şi faţa prelungă, ceea ce îl făcu pe Ovidiu să presupănă că se trage din neamul geţilor.

– Nu ştiu, mărite nobil! Mâncarea este pe masă, aşteaptă…

Ovidiu păşi în camera mai largă, care lăsa impresia a fi cea mai importantă din casă, dar arăta ca o copie palidă a unui atrium. În zona centrală nu avea un vas mare în care să se strângă apa de ploaie.

Pe masă aşteptau un peşte fript pe un tipsie de lemn, un bol cu sardine de Faleron, măsline, o turtă din grâu prăjită, aproape arsă, întinsă pe nişte frunze prospete de brusture. În două căni înalte de ceramică era vin şi apă.

Crixus aprinse toate feştilele de pe perete, flăcările lor tremurate împrăştiau umbrele din jurul primei mese în exil a nefericitului poet. Acesta înghiţi în sec şi se aşeză pe un taburet. Făcu semn sclavilor să plece.

Sarambos ieşi afară, iar Crixus se retrase în firida din care va supraveghea toată noaptea focul din cămin.

Ovidiu încercă să muşte din turta înnegrită, dar renunţă. Nu gustase niciodată dintr-o astfel de pâine. În vila sa de pe via Flaminia, sclavii coceau nişte pâini mari şi rotunde într-un cuptor mare. Peştele fript pe jar era de nerecunoscut. Avea o formă aproape rotundă,  un singur ochi şi solzi mari. Când îl gustă, simţi că nu are sare deloc. Nu putu să mânânce nimic. Îl îneca un fel de suspin. Îşi aduse aminte de Fabia şi de ospeţele cu prieteni, de mulţumirea pe care o simţea când iubita lui soţie îl asculta povestind întâmplări de peste zi, din cenaclurile literare la care participa, ori îi recita vreun poem.

Se uită în jur, se asigură că este singur şi izbucni în plâns. Nu se atinse de mâncare. Bău doar apă. Vinul i se păru prea acru. Nu pricepea cum reuşeau barbarii tomitani să facă un vin aşa de acru.

Plângeau, plângea soţia-mi şi mă strângea în braţe,

Şi plânsul ca o ploaie brăda al ei obraz…

În casă numai plânset şi gemete oriunde

Îţi întorceai privirea, şi bocet ca la mort.

Toţi mă jeleau: bărbaţii, femeile, copiii,

Şi orice colţ al casei de lacrimi e stropit…

În culmea deznădejdii se ridică de la masă. Făcu câţiva paşi înspre ieşire. Se uită afară. Cerul era spuzit de stele. Era o noapte de mai liniştită, dar răcăroasă. Nu semăna deloc cu clima blândă în care trăise până atunci.

– Aici şi cerul este altul, nu numai pământul! pronunţă poetul aşa ca pentru sine.

 Într-adevăr, nu recunoştea aproape niciuna dintre constelaţiile cu care era obişnuit, iar cele arhicunoscute îşi schimbaseră poziţia pe cer.

– Am părăsit acolo atâtea lucruri scumpe… începu el ritmul unei elegii.

Simţindu-se nenorocit, se îndreptă spre laviţa care îi servea drept pat.

Feştilele de pe pereţi se stinseseră. Pe o etajeră, deasupra patului sărăcăcios de lemn, acoperit cu nişte blănuri de oaie, Craxus fixase un opaiţ cu ulei de măsline, care împrăştia o lumină palidă.

Ostenit de atâta drum pe mare şi de fantasmele cu care luptase în cugetul său, adormi într-un târziu. Avu un vis:

 Se afla la porţile Romei şi gonea pe un cal alb înspre Senat. Toţi senatorii îl aşteptau, ridicaţi în picioare şi îl aplaudau. Când intră în mijlocul aulei avea pe frunte o cunună de lauri. Din togă scoase un papirus şi începu să citească tare, cu intonaţii şi pauze retorice, în stilul lui Cicero.

– Tocmai am venit din republica poeţilor şi a artiştilor. Cu toţii am hotărât să îl relegăm pe împăratul Augustus şi să îl exilăm într-o cetate de pe malul Pontului Euxin. Eu, Publius Ovidius Naso, am fost delegat să vin să vă aduc la cunoştinţă hotărârea tuturor poeţilor şi artiştilor Romei. Întrucât în timpul stăpânirii sale, Augustus nu a sprijinit artele şi pe slujitorii lor, ba pe unii chiar i-a pedepsit, noi am hotărât să fie exilat din cetatea Romei şi să fie dus imediat la Callatis, o cetate de pe malul Pontului Euxin.

Mecena ne va sprijini în aducerea la îndeplinire a hotărârii noastre. El va pune la dispoziţie corabia. Marele patriot, Mecena, a arătat cea mai mare înţelegere faţă de artişti şi nu este la fel de bogat ca un împărat!

Senatorii care îl urau pe Augustus, au izbucnit în urale, alţii, apropiaţii sau rude cu el sau cu soţia lui, Livia, au început să vocifereze, că nu au mai auzit nicicând în practica senatului ca poeţii să  exileze un împărat, ci numai invers…

Când se trezi, se crăpa de ziuă. Se ridică în capul oaselor şi, scuturându-se din visul bizar, tristeţea îi cuprinse iar sufletul. Ştia că aşa va fi toată ziua şi poate toate zilele…

Bătu din palme. Sclavul Crixus îşi făcu imediat apariţia din firida sa. Îi spuse să îi aducă apă, să se spele pe faţă şi pe corp. Sclavul dispăru imediat, să aducă cele poruncite, dar nu îşi putu ascunde mirarea… oare, nobilul roman se spală în fiecare zi?!

Când soarele se înălţă de un stânjen deasupra cetăţii, Ovidiu ieşi în pragul casei, uitându-se mirat în jur. În faţa ochilor i se înfăţişă o stradă. Da, o stradă pietruită, cu case pe o parte şi pe alta.

– Aşadar, au şi barbarii locuri mai bune, mai prielnice vieţii. Trebuie să aibă şi un templu pentru zeii lor şi poate au şi un circ.! Va trebui să umblu prin cetate, să vedem ce-mi oferă viaţa de acum înainte!

Celălalt sclav apăru şi el, nu se ştie de unde, aşteptând liniştit poruncile stăpânului. În ciuda faptului că era înalt şi radia multă forţă, Sarambos privea numai în jos, ocolea privirile stăpânului.

Ovidiu îi chemă pe amândoi şi le spuse să plece spre malul mării şi până la amiază să prindă un pescăruş şi i-l aducă!

Sclavii se uitau uimiţi unul la altul, dar plecară ridicând din umeri, spunând în puţinele lor cuvinte că au înţeles ce vrea stăpânul lor.

În camera cea mare, căreia, din obişnuinţă, &ˆi va spune atrium, sclavul Sarambos aşezase deja masa, în timp ce el se spăla. În boluri de ceramică erau aşezate măsline şi smochine, alături o turtă proaspătă, iar pe o frunză mare de brusture, o bucată de brânză de oaie.

Avea să afle curând că aceşti barbari, cum îi credea el, erau foarte pricepuţi în prepararea brânzei de oaie şi de capră şi în cultivarea legumelor.

Muie turta în vin şi în apă şi gustă din brânză. Mâncă în tihnă tot ce i se adusese. Apa era cam sălcie, era apă de izvor, avea alt gust decât cea din apeductele romane.

Sorbi tot vinul şi toată apa şi se mai înveseli.

Apoi căută în saci printre tăbliţe. Luase cu sine un inel lat de aur, dăruit de prietenul său, Messalinus Cotta, în ziua când a aflat că împăratul l-a exilat din Roma. În acele clipe dramatice, fatidice pentru soarta lui, Ovidiu se afla în insula Elba, în vizită la Messalinus. După ce citi edictul de relegare adus de un sol al palatului, poetul izbucni în lacrimi de durere. Ridică ochii la cer şi izbucni în strigăte de rugă către zei, către împăratul, care oricum nu îl putea auzi şi plânse jalnic.

Impresionat de nenorocirea ce se abătuse asupra prietenului său, la despărţire, Messalinus îi dărui mai multe monede de aur, inelul de aur, lat şi greu, şi o amuletă protectoare din cupru, smulsă de el de la gâtul unui căpetenii barbare, pe când luptase în valea Rinului sub comanda lui Germanicus.

Poetul găsi amuleta. Se uită cu tristeţe la ea, o frecă între degete, vrând parcă să o mai lustruiască. Pe o faţetă avea încrustat un soare şi raze de jur împrejur, iar pe cealaltă parte un vultur în zbor. Îşi spuse, totuşi că păstrează amuleta, fiindcă s-ar putea să-i fie benefică în viitor şi alese inelul pentru ceea ce îşi pusese în gând.

Ovidiu spera ca la vederea inelului, Fabia va fi cuprinsă de fericire şi când i-l va arăta împăratului Augustus, ba, chiar, i-l va dărui, acesta s-ar putea să se îndure de soarta lui şi să îl ierte

Deodată auzi ţipete de pescăruş. Îi ştia cum ţipă a singurătate încă din timpul călătoriei pe mare, Sclavii îşi făcură aparţia, aducând doi pescăruşi albi, pe care îi cărau într-o cuşcă mare de lemn. Poetul se înduioşă, vâzând un asemenea devotament, şi le spuse că are nevoie doar de unul. Să vadă care este mai mare şi mai puternic, iar pe celălalt să îl lase să zboare unde o vrea.

Crixus şi Sarambos, executau comenzile fără să crâcnească în faţa nobilului roman, dar în ochi li se putea citi uimirea.

Scoaseră pescăruşii din cuşcă şi îi arătară poetului, să hotărască el. Acesta observă că unul nu putea să ţină aripile strânse pe lângă corp. Probabil se zbătuse amarnic &ˆn clipa în care fusese prins. Ovidiu făcu semn, să fie lăsat să zboare. Crixus îl ridică deasupra capului şi pescăruşul îşi luă zborul cu mult efort, scoţând ţipete disperate. Avea libertatea în sânge şi ar fi făcut orice, să se întoarcă iar pe mare, la perechea lui şi la stirpea lui.

Celălalt pescăruş, mare şi puternic, era acum în braţele lui Sarambos, care îl strângea cu mare grijă, nici să nu îl strivească, nici să nu îi scape.

Ovidiu îi vârî inelul gros de aur pe un picior şi după ce se încredinţă că preţiosul obiect era bine fixat, îi făcu semn lui Sarambos să îi dea drumul. Sclavul ridică pasărea deasupra capului, eliberându-i aripile. Pescăruşul ţipă tare de mai multe ori, fâlfâind din aripi şi ridicându-se în slava cerului.

– În drumurile lui ajunge-va la Roma, la Fabia, iubita mea soţie…

Solia cea de preţ ea o va înţelege şi pe Augustus să-l îmbuneze va încerca…

Făcu semn sclavilor să îl lase singur. Se uită o vreme spre cerul albastru şi la norii lăptoşi ce pluteau în înalt deasupra cetăţii, apoi intră în casă.

Se aplecă deasupra sacilor cu tăbliţe de lut şi cu suluri de papirus. Trebuia să le scoată pe toate şi să  le aşeze în ordine. Ştia că mai are multe de spus, mai ales Romei mai avea multe nestemate de suflet să-i lase moştenire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *