55 de ani…

Mă simt bine în pielea mea! Nici nu ştiţi cât este de minunat! Zâmbeşti şi la pietre, saluţi pe toată lumea, inclusiv pe duşmani, explici un lucru de două ori, dacă este nevoie, fără a te enerva, îmbrăţişezi semenii ca şi când nu i-ai mai văzut de-un car de vreme, vezi frumuseţea răsăritului şi apusului de soare, ai timp şi chiar îţi place să te joci prin covorul de frunze uscate, eşti mai puţin pretenţios, nu te mai deranjează nici dacă s-a oprit apa la o oră nepotrivită şi n-ai fost anunţat din timp şi… culmea! pari mai tânăr şi mai frumos, iar lucrurile se rezolvă de la sine.

Şi dacă un cineva a încercat ieri să-mi arate că situaţia nu este atât de roz pe cât mi se pare mie, s-a înşelat. Ceea ce încerca să-mi spună era doar percepţia lui. Aşadar, el este el, iar eu sunt eu. El poate să vadă mereu partea goală a paharului şi să suspine continuu, iar eu pe cea plină, iar picătura sorbită dintr-un pahar aproape gol să mă binedispună!

Gândurile noastre sunt pline de energie şi informaţie. Este un lucru cert, dar neluat în seamă. Se-ntâmplă uneori să devenim prizonierii propriilor gânduri şi cel mai des atunci când haina acestora e murdară, peticită şi urât mirositoare. Inconştient, introducem  în trupul nostru acest balast. Atenţie! Întreţinut, se întăreşte şi se face stăpân pe tot locul. Atunci devenim rigizi, scorţoşi! Devenim reci ca nişte broaşte, iar atingerea noastră este respingătoare. Cine ar ţine la piept o broască?

Vreo două zile a plouat mărunt şi des. Ploaie de toamnă târzie, udă şi rece. Se lipeau frunzele moarte de tălpile trecătorilor, scârţâia praful amestecat cu picurii mohorâţi şi se-nvârteau norii deasupra pământului. Un pui de cioară croncănea a pagubă. I-am zâmbit şi mi-am lipit nasul de geam, aburindu-l, asemenea copilului din blocul vecin. Am continuat să-l privesc până când şi-a îndreptat morocănos capul spre mine, a ciocănit cu clonţul de câteva ori în creanga pe care se sprijinea şi s-a înălţat în zbor. I-am urmărit zborul până ce nu l-am mai văzut, apoi, după un timp, s-a întors tot mai nervos. Croncănea continuu şi se mişca din loc în loc fără astâmpăr. Nu-l mai deranja prezenţa mea! L-am asemănat cu acel cineva care este într-o permanentă nelinişte şi nemulţumire. Acum, puiul de cioară stă zgribulit şi dă semne vizibile că urăşte ploaia. Îi fac în ciudă, zâmbesc şi îi spun deschis că mie, culmea! îmi place ploaia de toamnă.

Ca să nu uit că nu mi-am încălzit picioarele toată viaţa la dogoarea uscată a caloriferului, pe care, din necunoaştere, îl adoram în copilărie,  merg de câteva ori pe an, în perioada rece, undeva departe, într-un loc rupt din inima lui Dumnezeu, şi mă afund în camera mea de meditaţie şi-ascult cum trosnesc lemnele în soba de teracotă. Îmi lipesc spatele de ea, urc şi tălpile picioarelor spre încălzire, prin rotaţie – ca să nu mă dezechilibrez, şi adulmec mirosul căldurii amestecată cu priveliştea minunată ce se deschide dincolo de geam.

Zâmbesc din nou şi-mi spun că Dumnezeu e pretutindeni, doar noi să-I descoperim prezenţa. Mă-ntorc în timp, poposesc câteva clipe în vremea când totul părea poveste şi revin la viaţa de acum, plină cu bune şi rele, şi mă bucur. Mă bucur că exist, că pot merge şi pot vedea, că aud şi vorbesc. Că cineva (sau mai mulţi de cineva) se gândeşte cu drag la mine, că fiul meu duce mai departe istoria neamului, că din când în când îmi curge câte-o lacrimă de durere pentru cei care nu mai sunt sau de bucurie pentru cei pe care îi iubesc din toată puterea fiinţei mele, şi ce bine e! că lumea e aşa cum e, iar eu mă strecor prin labirintul ei, încercând să nu produc deranjamente.

Şi dacă ceva nu merge conform datului de sus, am tot dreptul s-o iau de la capăt. Sunt om şi pot să fac acest lucru. În fiecare dimineaţă înseamnă un început, înseamnă un capăt al cărui fir îl întind atât cât îmi permit. Dau socoteală doar bunei – cuviinţe, ei mă plec cu pioşenie şi-i respect legile, încercând să nu produc haos în mintea şi inima mea şi nu numai. Lumea din jurul meu ar recepţiona undele  mele ostile şi s-ar încorda, răspunzându-mi în acelaşi mod. Singură mi-aş face rău şi n-ar fi tocmai bine. Încerc să ascult mai mult şi să vorbesc mai puţin, dar să mă feresc de vorbe care nu spun nimic, să nu mai despic firu-n zece că se subţiază prea tare şi se rupe când îmi e mai drag şi să nu uit că timpul trece, iar 55 de ani nu mai fac niciodată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *