Bucuria Sarbatorilor de Iarna

Cine nu-şi aminteşte fericirea din preajma sărbătorilor anotimpului rece, când aşteptam cu nerăbdare sosirea lui Moş Gerilă, faimosul bătrânel cu barba ca fuiorul şi ochişorii blânzi, asemenea unui spiriduş binevoitor? Ne pregăteam cum puteam, de la cel mai mic, până la cel mai mare, căci Moşul era pretenţios şi greu de mulţumit. Toţi copiii se străduiau să-l impresioneze prin cuminţenie, printr-un comportament exemplar acasă, la şcoală, pe stradă, pretutindeni, ştiind că răsplata va fi pe măsură. Colindele răsunau în casele tuturor, iar noi, copiii, eram bucuroşi când le cântam, mai ales împreună cu părinţii şi bunicii noştri.

Bradul artificial era împodobit cu mare fast în Ajunul Crăciunului, iar de crengile sale atârnau mulţime de dulciuri. Nu erau atât de multe podoabe, atât de sofisticate şi de rafinate, ca acum, însă eram fericiţi şi mulţumiţi cu ceea ce aveam. Preţuiam fiecare sferă colorată, fiecare beteală strălucitoare şi bătrâna instalaţie electrică, cea care oferea sublimul pomului de Crăciun. Priveam fermecaţi printre crengile lui verzi, imaginându-ne poveşti de neuitat şi adormeam cu gândul la darurile, pe care aveam să le găsim dimineaţa la poalele sale. Nu făceam nazuri deloc, deoarece aveam încredere în Moş Crăciun, cel care le ştia pe toate, care era informat de spiriduşii lui despre fiecare copil în parte. În funcţie de meritele sale, copilul primea un dar potrivit vârstei şi dorinţelor lui. Chiar dacă acel cadou nu era tocmai ce ne-am dorit, nu ne supăram deloc, fiind convinşi că este exact ce am meritat. Credinţa în Moşul bun şi generos era atât de puternică, încât nu permiteam nimănui să ne zdruncine această încredere imensă.

Dar să nu uităm de Sfântul Nicolae, premergătorul lui Moş Crăciun, cel care are tolba plină cu dulciuri şi cu nuieluşe, pe care le împarte copiilor în noaptea de 6 decembrie, la fel în fiecare an, fără nicio schimbare sau întârziere. Ne lustruiam ghetuţele vechi sau noi cu mare sârguinţă şi speranţă, fiind convinşi că Moş Nicolae nu ne va ocoli şi va intra şi în casa noastră, pe gaura cheii, sau pe horn, ca să ne umple încălţămintea cu bunătăţi. Aceste minunate sărbători  îşi mai păstrează aroma de gutui coapte din trecut, pentru că ele sunt nemuritoare, asemenea basmelor noastre româneşti. Copiii sunt cei mai receptivi şi cei mai nerăbdători, având sufletul curat şi o deschidere sufletească fără de sfârşit pentru tot ce este rupt din rai. Ei încă mai cred că Dumnezeu coboară în casele şi în inimile lor, dăruindu-le veselie şi siguranţă.

Ei ştiu că părinţii îi iubesc, îi preţuiesc şi se străduiesc să le ofere tot binele posibil. Toţi copiii ar trebui să fie fericiţi, măcar în această perioadă de vis, dar realitatea e atât de crudă! Milioane de copii din întreaga lume nu au nici măcar o ciocolată de Moş Nicolae sau de Crăciun, deoarece trăiesc într-o sărăcie lucie. Părinţii lor sunt neputincioşi, deşi muncesc pe brânci, pentru a le asigura cele necesare supravieţuirii. E trist, dar adevărat! Aceştia nu beneficiază de educaţie, de căldura unui cămin normal, pentru că s-au născut săraci. S-au maturizat prea repede şi gândesc asemenea unor adulţi, nefiind în stare să guste frumuseţea acestei vieţi. Pentru ei, simpla existenţă e o povară, cei mai mulţi fiind grav bolnavi, ţintuiţi la pat, sau neavând hăinuţe şi încălţăminte corespunzătoare, pentru a se juca  alături de alţi copii de vârsta lor.

Din cauza lipsurilor materiale se jenează, stau departe de alţi copii, devin introvertiţi şi trişti. Îi recunoşti imediat, după privirea aceea goală şi lipsită de orice fărâmă de bucurie. Cum să ne bucurăm, când aceşti copii nu au ce să mănânce, nu au jucării şi alte bucurii specifice vârstei lor? Poate noi risipim alimentele, făcând mofturi şi aruncând ceea ce nu ne place, iar sărmanii aceştia scormonesc în gunoaie după firimituri pentru a supravieţui. Ne-am pierdut omenia, generozitatea, ni s-au împietrit inimile şi am devenit indiferenţi la necazurile semenilor noştri. Îi lăsăm în voia Lui Dumnezeu, iar noi nu facem nimic, pentru a le diminua suferinţa. Trecem pe lângă ei aproape zilnic, abia dacă îi privim, de teamă să nu ni se întipărească în conştiinţă tristeţea lor profundă, şi plecăm grăbiţi spre nicăieri, aşteptând să vină o nouă zi, să ne îndeplinim sarcinile obişnuite şi atât.

Sărbătorile îşi pierd farmecul şi frumuseţea, dacă nu suntem capabili să le oferim celor săraci un crâmpei din bucuria lor veşnică. Preţul fericirii nu este deloc mare, şi stă în puterea noastră să-l plătim. Ar trebui să fim urmaşii străbunilor noştri, cei cu inima de floare şi cu gânduri de lumină. Doar aşa mai putem supravieţui ca popor în această beznă fără de sfârşit.

Gina Moldoveanu (Brăila)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *