Cantec toamnei

E toamnă! E toamnă şi-mi place, fiindcă e anotimpul meu, anotimpul naşterii, al visărilor şi marilor iubiri. Nu ştiu cum, dar toate minunile existenţei mele s-au aşternut cu blândeţe în anotimpul soarelui mângâietor şi-al frunzelor arămii, aruncându-mi petale de crizanteme şi trandafiri printre zilele care se scurgeau nemilos de repede.

Prin glasul vântului, molcom sau dojenitor, am auzit adesea strigătul toamnei, făcându-mă să-mi întorc privirea. Atunci am înţeles că mersul rapid nu-mi prieşte întotdeauna. Am încetinit pasul, crezând că lungesc clipele vieţii. Fals! Timpul trecea la fel, iar eu furam din frumuseţea lui şi strângeam la piept bucuriile care nu se repetau niciodată. Şi de se-ntâmpla să apară la orizont situaţii similare, nimic nu era ca prima dată. Încercam să înţeleg ceea ce părea de neînţeles.

Sufletul era acelaşi, doar lumina lui suferea anumite modificări. Şi inima era aceeaşi, doar ritmul bătăilor ei se schimba. Şi creierul era acelaşi, doar experienţa era alta.

M-am întrebat adesea dacă sufletul meu a trăit în armonie cu inima şi mintea. M-am înşelat adesea şi-am omorât puţin câte puţin din fiecare. Mi-am otrăvit sufletul cu prostia mea şi-a celor din jur, mi-am peticit inima cu neiubirea celor în care am crezut şi mi-am tulburat prea mult creierul cu nestatornicia oamenilor şi cu rapacitatea lor de-a acapara şi ceea ce nu le aparţinea.

Pe toate le traversam din iarnă până-n toamnă. Măcinată de anotimpuri, mă aşezam cu faţa la răsărit la fiecare început de septembrie şi strigam cu tărie şi maximă bucurie că „mă simt acasă”. Intram în casa anotimpului meu plină de entuziasm, sperând să-mi reglez toate conturile. Mă ştergeam pe preşul din pragul toamnei şi păşeam semeaţă pe covorul ei, atentă fiind să nu-l terfelesc. Eram convinsă de reuşită, iar pozitivismul îmi ieşea prin toţi porii. Până şi mersul îmi era ţanţoş, iar privirea cuprindea un orizont larg. Emiteam vibraţii pozitive, încărcate cu iubire şi primeam pe măsura darului meu.

Toamna, chiar şi-atunci când se scutura ca o codană capricioasă, îmi mângâia chipul cu frunze şi flori şi, din când în când, îmi limpezea obrazul cu lacrimile norilor, întru strălucire. I-am simţit puterea binefăcătoare fiindcă i-am permis. Bucuria cu care m-a întâmpinat în prima zi de noiembrie mi-a dat încredere. Ştiam că niciun părinte nu-şi chinuie copiii. Poate le încearcă puterile în forţă, dar niciodată nu-i distruge.

De aceea mă simţeam bine în braţele ei. Bogată şi mărinimoasă, mă alinta de fiecare dată, dăruindu-mi din preaplinul ei. Nu era cârcotaşă, fiindcă mă iubea, şi nici egoistă. Prietenoasă şi enigmatică, mi-a dăruit prieteni puţini, dar buni. Iubirea şi loialitatea lor m-au întreţinut şi susţinut, iar mersul meu devenea uşor şi sigur. Acum au rămas şi mai puţini din puţinii care erau. Dar n-am să plâng pentru absenţa lor, ci încerc să zâmbesc amintirii lor şi să le mulţumesc fiindcă am avut şansa de a-i simţi aproape de-atâtea şi-atâtea ori.

Acum, în plină toamnă, salut zilele care vor veni, rugând-o să nu mă certe atunci când simt apăsarea norilor plumburii şi devin taciturnă, şi-i reamintesc cu plăcere că drumul vieţuirii îmi este scris în podoaba ei arămie şi-n soarele-i domol şi odihnitor.

Te iubesc, toamnă!

Angela Burtea (Brăila)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *